Imaginary conversation between Erdogan and any normal woman

Imaginary dialogue inspired by this article.

Erdogan: “Our religion (Islam) has defined a position for women (in society): motherhood”

Any normal woman: I am a woman and I do not give a flying crap about your (or any) religion, no matter what it says, especially when it says I have a “function” of any other sort than living and choosing whatever the heck I want to do.

Erdogan: “Some people can understand this, while others can’t. You cannot explain this to feminists because they don’t not accept the concept of motherhood.”

Any normal woman: I am (can be) a mother, which you are not and cannot be, so believe it or not, accept it or not, I (will) understand the concept of motherhood better than you will ever be able to and this doesn’t make me less feminist, you prick.

Erdogan: “I would kiss my mother’s feet because they smelled of paradise. She would glance coyly and cry sometimes.

Any normal woman: Good for you, but your fetishes or your mother’s don’t concern me.

Erdogan: “Motherhood is something else.”

Any normal woman: “Winter is not like summer”

Erdogan: “women and men cannot be treated equally because it is against human nature.”

Any normal woman: Neither women, nor men, can live in houses, because it is against human nature. Nature intended us to live in the woods, maybe in caves, if we found any. So where is your cave, Mr. Erdogan?

Erdogan: “Their characters, habits and physiques are different…. You cannot place a mother breastfeeding her baby on an equal footing with men.

Any normal woman: Maybe you cannot, but if she wants to, she can.

Erdogan: “You cannot get women to do every kind of work men can do, as in Communist regimes”.

Any normal woman: Maybe you cannot, but if she wants to, she can. Communism has naught to do with it.

Erdogan: “You cannot tell them to go out and dig the soil. This is against their delicate nature.”

Any normal woman: Oh, sexism disguised in care. Such an old stratagem, so boring. anything else?

Un sondaj despre cadouri și decorațiuni de Crăciun

O prietenă face pe Facebook un sondaj despre cadouri și decorațiuni de Crăciun, cu cinci întrebări (ce-ar fi să-i răspunzi și tu?), la care eu am răspuns cam așa:

1. CAND incepeti sa cumparati decoratiuni pentru Craciun? (Orice fel de decoratiuni: pentru brad, pentru casa, pentru masa, …)

Când le văd și mă atrag. E posibil să nu iau nimic până după Crăciun și să iau ceva ce am văzut frumos pentru la anul… sau să iau ACUM, AICI, numai pentru că e frumos și îmi place și știu cum se va potrivi cu ce am și.. și… și poate să fie și iulie!

2. CE FEL de decoratiuni preferati? De serie sau unicat / handmade?

Trebuie să fie de calitate bună. Ce e textil, să nu fie din material prost. Ce e metal, să fie îmbinat delicat, dar solid. Ce e vopsit, să nu arate făcut pe bandă. Ce e sticlă, să aibă detalii finisate. Și tot așa. Poate fi handmade, de serie, din pom, din cer, numai să-mi placă și să meargă cu ce mai am pe-acasă.

3. CAND incepeti sa cumparati cadouri?

În ultima clipă. Fără nicio șansă mai devreme. N-am tiiiimp! Am încercat să iau din vreme, dar mereu am uitat pe câte careva și tot la magazin am ajuns și am mai luat câte o tură de chestii. Că, na… dacă scap în magazin, m-am ars!

4. CE FEL de cadouri? Cate un maruntis pentru fiecare sau ceva mai consistent numai pentru apropiati?

Fiecăruia după cum e cazul. Și după cum e bugetul, care uneori e maaare ca o tolbă și alteori e mic ca un degetar. A fost un an în care am făcut (chiar eu, da!) șorțuri de bucătărie, pernuțe, jucării umplute cu orez (din alea de le bagi la microunde și stau calde cam o juma’ de oră). Aș face mereu așa, dar nu am timp… așa că, ce să fac, cumpăr, deși cred că au mai mare valoare lucrurile făcute decât cele cumpărate!

5. CAND ar trebui sa inceapa campaniile si vanzarile pentru Craciun? Va deranjeaza campaniile incepute prea devreme?

Cu maxim o lună înainte. Nu mă mai deranjează nimic, am dezvoltat un fel de orbire selectivă. Văd numai ce am nevoie, când am nevoie. Sau când am chef de terapie prin cumpărat nimicuri decorative. Repet, dacă așa e cazul, poa’ să fie și iulie!

Blestem

Ție, care-mi furi din oală,
să-ți rămâie prispa goală.
Să te uiți cu dor și pizmă
cum cresc tufele de izmă
și se-aud până pe seară
plozii satului, pe-afară.

Iar de pui ceva să crească,
să-ți fie țărâna iască,
să se uşte și să fiarbă
de la frunză pân’ la iarbă.
Iar de pui vreo rădăcină,
amar’ fie, de ricină.

Mi-am curățat blogul

Am făcut o mare pauză de blog. Timpul e o resursă limitată și, pur și simplu, n-am mai avut.

Am tot primit comentarii și, pentru că am blogul setat pe telefon, am tot intrat să le aprob și să le răspund. Și am constatat că unele postări mi-au adus în blog oameni puși pe insultat, acuzat, certat. Oameni cu care nu vreau să comunic, pentru că nu avem valori similare și, în cazul ăsta, dezbaterea e imposibilă. N-am avut timp să mă gândesc cum să tratez cu acești oameni. Așa că i-am “luat la mișto”, și nu-mi stă în fire. Ne-am enervat unii pe alții și n-a câștigat nimeni.

Am revenit pe blog. Ieri. Acum știu ce să fac cu oamenii ăștia. Nu le mai aprob comentariile.

Și am decis să elimin mai multe postări.

Un nou început.

Frunze

Pentru mine, oamenii sunt ca frunzele.

Îi bate vântul, îi spală ploaia. Trec pe lângă mine, aşa cum îi bate vântul şi îi spală ploaia.

Unii sunt muguri și mă uit la ei cu drag. Prevestesc primăvară. Alții sunt uscați și răsuciți și mi-e frig numai când mă uit la ei. Mai sunt cei verzi, cei ascuțiți, cei arcuiți și cei înfoiați. Și cei spinoşi și cei pufoşi și cei care ascund tulpini zdravene sau firave. Unii sunt buruiană, alții hrănesc. Din unii curge otravă, din alții, leac. Pe unii poți să-i pui pe rană, iar alții te pișcă sau te umplu de bube dacă doar te atingi de ei.

Nu le vorbesc.

Despre ce să vorbesc cu frunzele? Despre vreme şi lăstari, secetă şi seceră?

În atenția d-lui profesor doctor Popescu Tismana

Domnule profesor doctor Popescu Tismana,

dacă ați fi coborât doar puțin de pe soclul de “medic infailibil” pe care v-ați cățărat,

dacă ați fi privit măcar un minut dincolo de diagnosticul al cărui nume v-a plăcut așa de mult și pe care ați vrut să-l puneți, de florile mărului, măcar o dată în carieră,

dacă ați fi făcut ceea ce trebuia să faceți cu trimiterea de la dl. dr. Dragomir, adică dacă nu vă fereați ca de dracu’ să faceți un EEG copilului de 2 ani jumate pe care vi l-am adus, cu speranță și disperare, în cabinet,

dacă ați fi fost mai puțin preocupat să mă trimiteți să fac RMN cu anestezie generală la prietenii dumneavoastră de la acea clinică privată, care au cerut 800 de lei pentru procedură (și care au și primit cei 800 de lei, ce nu face o mamă la disperare?),

dacă ați fi fost atent măcar o secundă când v-am spus că fetița mea are “niște spasme ciudate”,

poate n-ați fi diagnosticat cu “sindrom one and a half” un copil cu strabism convergent, fără nistagmus, cu crize mioclonice observabile și întârziere de achiziție a limbajului.

Poate ați fi văzut cum se desenează, în salturi, pe ecran, un cu totul alt diagnostic. Cel corect.

Și poate copilul meu ar fi primit tratamentul de care avea nevoie mult mai devreme. Mult mai din timp. La doi ani jumate, nu la șapte.

Poate că, după ani în care mă-sa a urlat de durere în mașină și a plâns de disperare în baie, și după sume enorme cheltuite pe terapie, și după ani în care viața a fost un car de luptă și un câmp de bătaie, cu strategii gândite în doi, la miez de noapte, cu ochi încercănați și suflet la fel,  copilul meu, acum recuperat și, după testul RAVEN, cu IQ “normal”, ar fi fost mult mai bine. Cu mai puțin chin. Cu mai puțină disperare. Cu mai puține griji, nopți nedormite și cine știe ce alte urme lăsate prin inimă și creier, de care vom ști la primul infarct sau AVC. Copilul meu poate acum ar fi fost liber de diverse probleme reziduale de comportament, cum ar fi “deficitul de atentie”. Poate copilul meu ar fi fost acum mai puțin opoziționist. Poate ar fi fost integrat, ca toți copiii, în școala de masă, aproape de casă. Sau poate ar fi fost primit, fără mofturi și condiții de genul “noi nu discriminăm, dar nu face ceea ce i se spune, o primim dacă îi aduceți un shadow“, de fița aia spoită de Școală Româno-Finlandeză. Poate, poate, poate.

Anii pierduți din incompetența dumneavoastră, domnule profesor doctor Popescu Tismana, nu mai vin înapoi. Nu ni-i mai dă nimeni, s-au dus.

Dar poate veți fi mai atent data viitoare.

O mamă știe întotdeauna ce spune.

Fiți atent la mamă, domnule profesor doctor. Fiți atent la mamă și nu vă fie lene să faceți un EEG. Un EEG atunci, la doi ani jumate, ar fi putut să ne schimbe viața în bine.

Iată:

And the doctors told his parents he was never going to be able to communicate or interact socially, and he would probably never have too much language.

When we used this groundbreaking EEG technology to actually look at Justin’s brain, the results were startling. It turned out that Justin was almost certainly not autistic. He was suffering from brain seizures that were impossible to see with the naked eye, but that were actually causing symptoms that mimicked those of autism. After Justin was given anti-seizure medication, the change in him was amazing. Within a period of 60 days, his vocabulary went from two to three words to 300 words. And his communication and social interaction were improved so dramatically that he was enrolled into a regular school and even became a karate super champ.

Research shows that 50 percent of children, almost 50 percent of children diagnosed with autism are actually suffering from hidden brain seizures.

Filmarea integrală este aici: http://www.ted.com/talks/aditi_shankardass_a_second_opinion_on_learning_disorders/transcript

Broken toys for broken kids

1 iunie. Ziua Copiilor. Am fost la țară, departe de agitație și evenimente și ocazii nenumărate de accese de parenting.

De fapt, am și uitat că e 1 iunie. Sunt mereu multe de făcut și nu știm când vin și unde se duc zilele.

Azi, cineva a simțit nevoia să facă daruri. De 1 iunie. Copiilor de la școala privată unde merge fie-mea. Un gest aparent frumos, dar, în realitate, absolut oribil.

În pungă este un cățel de jucărie, cu baterie, folosit și cu urechile rupte. Mai este o sticlă cu apă minerală și un pachețel de biscuiți cu cremă. Și un maieu purtat, un pic deşirat într-o parte. Și o bluză, purtată și ea. Deci o jucărie stricată, o gustare și două hanțe vechi, de genul celor pe care eu le arunc sau le fac cârpe de praf. Și apoi le arunc.

Contextul?

La școala unde învață fie-mea sunt tot felul de copii. Sunt copii frumoși, mici, mari, fete, băieți, blonzi, șateni, bruneți. Sunt și copii cu diverse probleme de sănătate. Copii cu dizabilități. Copii cu deficit de atenție, ca fie-mea. Copii discriminați și greu de integrat în mizeria de sistem de stat din România. Copii pe care nici la particulare nu-i înscrii ușor. Copii diferiți. Și, alături de ei, din părinți cu inimă și minte, copii dintre cei pe care societatea nu-i discriminează. Da, copii „normali”.

Școala asta de-asta e „specială”. Pentru că nu discriminează în mod real.

Acești copii au părinți. Taxa lunară este de 1300 de lei, program cu after-school, fără transport. Părinții acestor copii plătesc, pentru că statul nu e în stare să asigure servicii corespunzătoare nici pentru copiii fără provocări deosebite, darămite pentru cei care au nevoie de adecvare.

Și totuși, acești copii au primit azi jucării stricate și cârpe uzate.

Pentru că o persoană miloasă, dar fără discernământ, a pus eticheta de „handicapați” și „săraci” și „ai nimănui” pe acești copii. Pentru că atât e în stare societatea să înțeleagă prin „dizabilitate”, „CES”, „nevoi speciale”. Copii care pot primi doar gunoiul celor „întregi”, „normali”, „mai norocoși decât ei, săracii“.