Cântecul siamezelor din Doamna și Vagabondul (română)

Am căutat versurile pentru cântecul ăsta de m-am plictisit (îi place fie-mii) și… nimic!

Cum am tot revăzut filmul, am reușit să memorez versurile. Mă gândesc că or mai fi și alții care caută, așa că le pun aici:

Cântecul siamezelor din Doamna și Vagabondul (română)

Suntem siameze alese!
Suntem siameze prințese!
Dăm o raită-n casa asta foarte șic
și, dacă ne place, o să stăm un pic!

Vezi tu ființa aia, care tot înoată…?
O văd…!
… poate reușim s-o dăm jos dintr-o dată!
Să ne strecurăm atunci! Cum se cuvine,
capu-i pentru tine, coada-i pentru mine…

Tu auzi ce aud eu?
… e un pui de om!
Deci sigur are lapte bun în biberon.
Dacă știm să fim draguțe, foarte bine,
e lapte pentru mine… și lapte pentru tine!

Chifteluțe de năut, cu cartof și chimen

image

Am tot zis că pun rețetele mele de chiftele vegane, dar timpul n-a fost deloc prietenos cu mine. Totuși, având în vedere că una dintre rețete era scrisă, lipsindu-i doar poza, și că azi am făcut astfel de chifteluțe (și le-am făcut și poze), pot, în sfârșit, să public măcar atât:

Chifteluțe vegane, cu năut, cartofi și chimen

Ai nevoie de:
• două căni de năut fiert (se pune o cană și un pic la înmuiat de cu seară);
• un cartof fiert;
• ceapă tăiată fin de tot, călită în 2-4 linguri de ulei de măsline (sau oricare);
• 4-5 fire de pătrunjel bine tocat;
• 2-4 linguri de făină;
• chimen (eu pun o linguriță cu vârf), călit în 1-2 linguri de ulei (măsline sau alt ulei);
• sare, piper, boia de ardei dulce sau iute, după gust.

Se dă drumul la cuptor – foc mediu (180°). Se pregătește o tavă, pe care se pune hârtie de copt. Se unge hârtia cu un strat subțire de ulei de măsline (sau alt ulei).

Toate ingredientele se pun în robotul de bucătărie și se fac pastă, mai puțin cartoful, care se zdrobește cu furculița și se adaugă în compoziție după ce robotul a făcut pasta.

Se amestecă totul cu mâna, se adaugă sarea, piperul, boiaua, apoi se formează chifteluțe, care se pun în tavă.

Se coc 15 minute sau până se rumenesc.

Merg cu sos de roșii, cu mămăligă, cu piure de cartofi, în diverse senvișuri.

Paté de măsline

Asta nici măcar nu e o rețetă, pentru că singurul ingredient este un pumn de măsline fără sâmburi, care se dă prin blender până se face pastă.

E bun și dacă, în timp ce se amestecă, se adaugă o lingură de ulei de măsline și un cățel de usturoi.

Se mănâncă cu pâine prăjită.

Poze n-am, că am făcut puțin și a dispărut mai repede decât am putut deschide telefonul :) :) :)

Experiență halucinantă la schimbarea medicului de familie

Cei care mă cunosc știu că n-aș folosi cuvântul “halucinant” degeaba.

Dar să-mi spun povestea.

Înainte să se nască fii-mea, m-am înscris la medicul de familie Cristina Beldescu – mi s-a părut normal să-mi urmărească sarcina un medic cât mai aproape de zona în care stau, mai ales că mama ei, Olimpia Beldescu, a fost medicul familiei mele și al meu, toată copilăria. Romantismul nu e util când alegi medicul de familie și nici ideea că e bine să existe un istoric medical nu doar pe hârtie, ci și la doctorul ales, pentru că tot ce a făcut a fost să-mi prescrie vitamine. Singura chestie notabilă care s-a întâmplat în acest cabinet cât timp am fost însărcinată a fost că madam Milica, asistenta (care mi-a părut întotdeauna acră și alunecoasă ca un țipar), mi-a ghicit cu acuratețe sexul copilei, după ziua de naștere a mea și încă niște date și cifre adunate pe un colț de adeverință. Tare, nu? Ce ne mai trebuie ecograf, când avem data nașterii și pe madam asistentă Milica?

După ce s-a născut copila, de-a lungul timpului, i-am tot semnalat doctoriței diverse probleme (strabismul, o otită, spasme ciudate apărute după un vaccin, probleme ulterioare de achiziție a limbajului) și, logic, i-am solicitat trimiteri pentru ele. De fiecare dată – dar absolut de fiecare dată – și ea și asistenta îmi făceau mutre suspicioase și mă chestionau ca doi Mari Inchizitori cu coafuri înalte.

În rest, îmi spuneau doar:

  • “nu vă faceți probleme, o să vorbească, ce, toți copiii vorbesc la fel?” (nu, nu toți copiii vorbesc la fel, a mea a făcut terapie ani de zile ca să vorbească!);
  • “spasme? Sunt normale, e un reflex al copiilor, nu vă faceți griji” (e sindrom epileptic cu absențe mioclonice);
  • “nu mai citiți toate prostiile pe internet” (citesc numai studii medicale serioase, științifice);
  • “da’, ce, sunteți medic?” (nu sunt, dar informația poate fi citită și înțeleasă de oricine are creier, nu trebuie să fii medic pentru atâta lucru!);
  • “otită? De unde știți că e otită?” (pentru că avea copilul exces de cerumen și se ținea de ureche?);
  • “eu vă fac trimitere la cine ziceți dumneavoastră, dar să-mi dea de acolo scrisoare medicală!” (ce-o fi crezut? Că o să fac cu doctorița în cauză trafic de Nurofen?).

Iar faza care a pus capac a fost:

  • “nu vă dau antibiotic, trebuie să faceți antibiogramă, stați pe Panadol până ies rezultatele” (era vineri, puteam face antibiograma cel devreme luni, cu rezultatele marți, miercuri – deci să fi stat copilul netratat 5-6 zile!!! – sau puteam să merg la urgențe, să mă internez și să plecăm din spital cu încă vreo două belele și nervii zob).

Așa că am decis să caut alt medic de familie. Un medic de familie unde să simt că sunt ascultată, înțeleasă și ajutată, unde statutul de pacient și de mamă de pacient copil să mă lase să-mi păstrez demintatea, unde să nu trebuiască să cer cu smerenie ceva ce e normal să primesc pentru copilul meu: asistență medicală și prescripții la timp. Și am găsit.

Paranteză: am găsit o doctoriță minunată (care mi-a recomandat o altă doctoriță minunată). Despre ele am să scriu într-o postare frumoasă, scrisă cu drag și recunoștință, așa cum merită. Nu acum. Acum scriu despre ce pățanie și aventură și bătaie de joc este să schimb acest medic de familie, Cristina Beldescu.

Am făcut demersurile necesare, am luat cererea de la doctorița nouă și am mers cu ea la cea veche, evident cu telefon înainte și în timpul programului afișat, adică lunea, de la ora două. Coana Milica era singură în cabinet, cu o asistentă tânără (probabil se pensionează acritura), ca să aflu că doctorița nu vine înainte de ora patru (deși are program de la două, ce contează). Iar Coana Milica, în loc să ia cererea, s-o înregistreze și să se ocupe de ea, mi-a zis: “eu nu știu, nu mă bag, trebuie să fie doamna doctor, deci vă trebuie programare, ca să vă dea fișele să le copiați”. Mi-a fost imposibil să pricep de ce mă mai purta pe drumuri încă o zi și de ce mă mai amână o săptămână, dar am acceptat. Oricum, ce mai conta – m-am gândit că mai veneam o singură dată și adio.

Azi era programarea cu pricina. M-am dus. Madam doctorița mi-a dat fișele (a mea și a fetei) și mi-a zis să merg la un copiator și să-i aduc repede copiile. M-am dus! Gândindu-mă că am de mers pe la 1000 de medici oricum și că mereu e nevoie de un istoric medical, mi-am făcut și mie o copie după fișe. Mi s-a părut logic și normal să îmi fac o copie după ceva care vorbește despre mine și copilul meu, plus că nu mi se părea nimic deosebit să am și eu niște hârtii copiate după niște hârtii. Pur și simplu, nu mi-a dat prin cap, nu mi-am imaginat ce avea să urmeze din cauza asta.

Am ajuns la cabinet și i-am dat originalele. În mintea mea, care nu pricepe birocrația și chestiile ilogice, asta era tot. Luam copiile și mergeam cu ele la doctorița mea cea nouă și gata. Dar nu! Madam doctorița zice: “dați să văd” și întinde mâna după copiile mele. I le dau (proasta de mine!) și îi zic: “a, deci la dumneavoastră rămâne copia? Iau eu originalul? Stați că acolo mai e o copie, am făcut dublu exemplar, să am și eu…”

De aici, a început aiureala. Nu-mi dă copiile mele și zice că fișa e “secret profesional”. Că eu nu am dreptul să pun mâna pe fișele alea. Stupefiată, mă gândesc și nu pot să articulez niciun cuvânt de uimire: e despre mine! Despre fii-mea! Mi-a dat fișele, cu larghețe, să fac eu copiile! Și acum îmi spune că sunt secrete? Că nu am voie să le văd? Pe bune? După ce m-a trimis să fac copiile? Și a ținut-o pe a ei, că nu am voie să am și eu copii după fișe. N-a vrut să mi le dea, pur și simplu. Adică m-a trimis, ca pe un băiat de mingi, să fac copii la fișe, asta s-a putut, dar să am și eu o copie, nu.

Îmi repet în minte faza, pentru că nu are logică. Nu pot să înțeleg. Ori sunt eu total neadaptată la lumea asta și e normal ce a făcut doctorița asta, ori, pur și simplu, și-a bătut joc de mine și de timpul meu, pentru că poate și pentru că ce pot să-i fac? Totul mi s-a părut (și îmi pare în continuare) atât de absurd și de imposibil și m-am simțit (și mă simt încă) atât de neputincioasă și de expusă în fața unui sistem găunos și a unui om care face efectiv ce poftește la adăpostul parafei, încât am țipat la ea – nu vă puteți imagina toată frustrarea acumulată și toată ciuda pe care o am pe acea parte din medici care nu fac cinste profesiei, care m-au încurcat ani de zile și mi-au ținut copilul pe loc. De la incompetenta de la oftalmologie de la Budimex, până la neurologul care n-a vrut să facă EEG copilului, că NU E NEVOIE, că RMN-ul a ieșit OK! Cine îi dă copilului meu înapoi timpul pierdut de ei? Cine?

Am plecat de acolo cu o stare indescriptibilă. Un amestec de furie cu neputință, cu nervi și cu ură și cu exasperare. M-am simțit a nu știu câta oară în cabinetul ăsta luată de fraieră, tratată de sus, cu acel “nu-ți convine, cară-te”. Practic, nici atunci când, în sfârșit, mi-a venit mintea la cap și am zis gata, nu-mi convine, mă car, nu s-a putut fără probleme.

Sunt încă uimită. Nu-mi vine să cred că am trăit așa absurditate, că am ajuns la 36 de ani să fug să fac copii pentru “doamna” doctor, care apoi să-mi dea cu tifla și să mă trimită acasă ca pe un copil mucos. Kafka. Ionesco. Inspirație pentru teatrul absurd care nu este teatru și care e țara asta a noastră. În teatrul ăsta absurd, eu sunt o mamă nu nebună, cum mi s-a tot spus, ci înnebunită de obstacole, care încearcă de ani de zile marea cu sarea și îndură din ăștia, doar-doar găsește cumva o soluție să-și vindece copilul.

—-

Pentru cei care au nimerit pe aici cu gând să afle care e treaba cu doctorița Cristina Beldescu, cred că v-am lămurit. Nu recomand, decât dacă aveți rezistență mare la aroganță și dacă vă place să vă duceți la doctor ca milogul la vlădică, nu ca pacientul la medic sau ca plătitorul de taxe la furnizorul de servicii de stat.