Doar nişte cifre despre vaccinare:

Statistici vaccinare

Cine o fi el acuma?

Mă uit la o televiziune de muzică şi sunt hiturile anilor 80. Am tot văzut oameni, copii, în clipuri.

Cine sunt ei acum? Mai trăiesc? Ce au devenit? Cum au fost vieţile lor? Ce s-a ales de ei?

Viaţa e un continuum ciudat…

Perspective

Jurnalul unei femei din paleolitic: „Ce bine, azi am găsit o banană şi trei nuci! Prânzul este asigurat!“

Jurnalul unei femei din vremuri moderne: „Ah, iar trebuie să bag fructe. Of. O banană? Îngraşă!“

Master

Nu mă satur de şcoală. Nu mi-a ajuns. N-au fost destui trei ani de prezenţă obligatorie şi de lectură ghidată. Imaginaţi-vă trei ani fără nicio carte de ficţiune, în afară de A Song of Ice and Fire, dar în vacanţă…

În fine, nu m-am săturat, aşa că m-am înrolat (voluntar, cum altfel) la master. De data asta, la Sociologie.

Mi-am zis că se țin cursurile seara, ce mare lucru – plec de la muncă direct la școală și, când chiar n-am cum să ajung, sunt adult, îmi asum că nu ajung și nu ajung. M-am înșelat. E ucigător să pleci de acasă dimineața, pe întuneric și să ajungi seara, tot pe beznă. Să vezi lumina zilei în grabă, dând zor spre școală, ca nu cumva să întârzii la vreun curs. E ca la pușcărie, serios. Viață de interior, cu pauză de mișcare între o celulă și alta.

Mi-am zis că e master, deci o să am mult de citit, mult de gândit, mult de scris din ce gândesc și mai puțin de făcut “teme” de chinez vârstnic și student tânăr, abia ieșit din liceu. M-am înșelat. La finalul primului semestru a trebuit să pun cifre într-un tabel, timp de jumătate din vacanța de iarnă. A fost oribil. Am auzit o colegă văitându-se că mușca din cozonac, punea o cifră, trântea o înjurătură. Alta zicea că a fost primul an în care n-a plecat nicăieri de Crăciun. Genul ăsta de muncă nu l-aș face nici bătută în condiții normale și, în mod sigur aș plăti un student de anul I, venit în practică, să le facă – nu de alta, dar dacă ești mic și nu știi nimic, așa înveți. Dar dacă ești mare și obosit de chestii serioase, te apucă dracii. Ideea e că am ajuns la 35 de ani, cu vreo 17 ani de muncă în spinare, din care cel puțin 15 de muncă serioasă, să pun cifre în tabele și (semestrul ăsta) să întreb oamenii dacă se uită la Suleiman Magnificul. Sunt… dezamăgită.

Mi-am zis că e evident că masteranzii trag la jug pe undeva – trebuie să mai și mâncăm, carte pe burta goală nu face nimeni, serios, a trecut vremea lui Eminescu și nici ăla n-avea burta chiar goală – și că o să fie mai relaxată problema cu prezența. M-am înșelat. La fiecare curs, cu mici și minunate excepții, se face listă de prezență, ca la clasa I. Scrii numele și dai foaia mai departe și, bașca, în unele cazuri lista se mai și verifică prin sondaj. Of, viață. Sunt adult. Vin la școală pentru că așa am ales. Pentru că mă interesează. Unii vin pentru hârtia de la final. Treaba noastră pentru ce venim! Suntem adulți! E treaba noastră și dacă suntem cu urechile ciulite la ce vorbește profesorul, și dacă ne furăm căciula chiulind cu grație. Scopul școlii e să se asigure că omul n-a trecut prin volumul de informație cu puful uscat pe sub pene (drept pentru care există evaluare), nu să bifeze dacă studentul a făcut sau nu cărare până acolo. Serios. Pot să vin și să stau cu mintea aiurea sau pot să nu vin și să rod bibliografia toată, plus ceva pe lângă. Dar ăsta e sistemul, de ce să fie și logic?

Există și reversul, desigur. Au fost și sunt cursuri unde, pur și simplu, nu pot să nu mă duc. Sunt cursuri mult prea interesante și oameni care le predau mult prea fascinanți, ca să-mi treacă măcar prin cap să o cotesc spre casă, în loc să grăbesc pasul către Kogălniceanu.

Una peste alta, sunt sufocată de povestea cu prezența și de diverse teme de uzură, repetitive, facile și – pentru mine – total inutile. Dar trece el și anul 1 de master, trece și anul 2 și să vedem dacă mă distrez și cu un doctorat sau dacă mă potolesc măcar o vreme, să am timp să mai și trăiesc. Nu de alta, dar trece timpul ăsta de parcă-l fugărește careva și mâine, poimâine, mă trezesc deșteaptă, dar hodoroagă și senilă, întrebându-mă ce mama dracului am făcut toată viața, în afară de muncă, plod și învățătură.

N-am timp de tâmpiți

Serios, sunt o persoană politicoasă. De obicei. Obicei prost, pe care mi l-a băgat în creier mama, atunci când, copil fiind, mă revoltam vocal și fără perdele împotriva prostiilor, a nedreptății și a proștilor vinovați de ele. Așa de bine mi-a spălat mama creierul, încât sunt complet neechipată pentru a da replici pe măsură diverșilor imbecili. Și, din păcate, nu-s puțini. Așa că, de fiecare dată când un specimen din ăsta și prost și agresiv interacționează cu mine așa cum știe și cum poate, am două posibile reacții – îi explic prietenos unde greșește (că doar n-o să fac prostul să se simtă prost, că doar prostia e ca o boală și nu râzi de boala omului, ba încerci să-l ajuți) sau rămân mască. Și tac.

În primul caz, prostul nu pricepe și pot să reformulez până simt că-mi scade și mie IQ-ul, că e fix degeaba și, la un moment dat, mă lasă nervii. În al doilea caz, prostul crede că-s la fel de proastă ca el sau poate și mai proastă și se întinde ca pelteaua, cu gugumănii mai mari și mai rotofeie, până când trage de limită în așa hal, încât reacționez.

De obicei, când ajung în punctul în care mă lasă nervii și reacționez, reacția e aparent disproporționată. Dar asta e doar rezultatul politeții exagerate pe care mi-a băgat-o mama cu forța în sistem.

Chestia e că îmbătrânesc și simt că nu mai am chiar atât de multă vreme de pierdut și, în orice caz, nu am niciun chef s-o pierd cu proști. Plus că am obosit să explic, formulat și reformulat, cam aceleași și aceleași lucruri. Așa că am un proiect personal (iart-mă, mamă!): să uit să fiu politicoasă. Să reacționez așa cum îmi vine să reacționez, încă de la prima gugumănie care dă peste mine.

Zice unul o prostie? De ce să pierd timp să explic? Oamenii deștepți pricep repede, numai prostul nu și nu. Așa că, direct, fără explicații, că nu-s datoare prostului să-l ajut, de acum înainte am să zic: “Ești prost, mă!”, apoi am să ignor prostul total sau, cel mult, am să-l observ amuzată cum spumegă de ciudă că l-am făcut prost.

A. Să nu cumva să uit să zic și asta – e valabil și pentru mediul online. Ăsta e blogul meu și nu am nevoie de proști pe el. Mai bine un comentariu deștept, odată la două luni, decât zece comentarii tâmpite pe zi. N-am timp să dau explicații cui nu vrea să-și deschidă capul. Și basta.

M-am săturat de voi, agramaților!

M-am săturat de i-urile voastre fără pereche, pe care le puneți cu parcimonie la capătul lui “șt”, atunci când mă întrebați dacă știu ceva. M-am săturat de larghețea cu care le adăugați bietului “deși”, asta în cazurile rarisime în care îl folosiți pus unde trebuie, când trebuie, în grămezile de cuvinte care vă ies alandala din taste.

Sunt sastisită de cratimele torturate în alcătuiri monstruoase, cum ar fi îndemnul – cu formă paradoxală – “învăța-ți”. Mă jignește politețea despărțită cu o biată liniuță nevinovată, atunci când mă întrebați “a-ți văzut…?” sau “a-ți făcut…?”. N-am văzut decât negru în fața ochilor și nu mi-am făcut decât nervi. Am văzut doar negru, mi-am făcut doar nervi. Pot să zic și așa, și așa, dar voi ziceți “dăcât” într-un singur fel, iar felul ăla e cum nu se poate mai rău.

Mi s-a acrit. Nu “m-i sa” acrit. Nu mai pot. Nu “nu m-ai” pot. Mi-e scârbă. Nu “mie” scârbă.

Și virgulele, ah virgulele, sărmane semne mici și neavenite între subiect și predicat, sunt puse (cu sfințenie apropiată de un ritual de sluțire a limbii române) exact acolo unde n-au ce căuta și uitate complet acolo unde sunt necesare atât minții, ca să “facă sens”, cât și gramaticii, ca să nu crape de epuizare în tastele celor care o vor moartă și îngropată în cărți pline de praf, pe care nu le mai citește nici Dracu’, mai ales dacă asta e porecla lui de băiat de băiat șmecher de mall mor dușmanii.

Nici eu nu vorbesc și nu scriu corect tot timpul. Cred că rar se găsește careva care să nu greșească niciodată. Greșelile se întâmplă. De ce? De chichițe, cum e aia cu “o prietenă de-ale mele”. De grabă, când “mănânci” câte o literă sau tastezi alta. Dar nu de chestii elementare, de virgule scuipate, să fie, aruncate cu pumnul în frază, ca mâna de coji de semințe pe trotuar. Nici de cratime puse, nepuse, care despart litere trăitoare în bună pace și unesc dușmance de moarte, de se iau de ciuf și se păruie între ele toate semnele de punctuație rămase.

Și – asta e – prostul, ca prostul. N-ai ce-i face. Dar boala asta se întinde peste tot, ca o ciupercă. Pentru că nu doar cei cu școală puțină sunt loviți cu leuca, ci și medici, psihologi, oameni cu doctorate, oameni de la care te aștepți ca limba română să nu fie ucisă cu bestialitate la fiecare emisie de cuvinte.

Și nu m-aș speria atât de tare – fiecare pasăre pe limba ei piere, stâlcită sau bine vorbită – dar limbajul și folosirea corectă a regulilor gramaticale sunt legate de cogniție. Să nu știi să scrii corect după ani și ani de școală și rezidențiat, masterat, doctorat, înseamnă că, pur și simplu, nu ai citit! Iar dacă nu ai citit, eu cum vin la tine, specialist – medic, psiholog, doctor în dracu știe ce și cum ți-ai luat diploma? Cum să am încredere în tine? Cum să mă aștept ca ceea ce îmi spui să fie corect, dacă tu nu ești în stare să reții ceva atât de simplu ca locul unei cratime sau al unei virgule?

Vine sezonul căpşunelor!

Cum simt că vine primăvara, trebuie să fac chestii care seamănă a flori, ciupercuţe, căpşuni. (Sau căpşune? N-am idee cum e corect, sa-mi fie ruşine!) Aşa că am luat copilul, că tot se plictisea în casă (unde să ieşi pe ploaie?) şi ne-am apucat de pictat pietre.

Şi, din pietre, au ieşit căpşuni (sau căpşune, în fine).

Vrei să te distrezi pictând pietre într-o zi ploioasă?

Garantez o jumătate de oră foarte amuzantă, prilej de explicat cum cresc plantele, cum se fac ele roşii, cum au frunzuliţe şi de ce şi, bonus, se educă pe nesimţite capacitatea de concentrare a copilului.

Ai nevoie de:
Pietre
Vopsele (tempera, guaşe, orice, numai nu acuarele)
Pensule
Lac de unghii.

Distracţie plăcută!