Epitaf pentru o biserică

A ars biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti.

@mc_vasile spunea pe Twitter “one church burned. One trillion to go“. I s-a prăbuşit turla, cu cruce cu tot. Scântei. Fum. Pompieri şi televiziuni.

Da, sunt prea multe biserici. Mă gândeam, cumva fără să mă gândesc, aşa a venit, oarecum de la sine, ideea că e ca la Lerna (când cu Hercule şi hidra): a ars una, or să răsară două în loc. Şi totuşi…

Am o stare bizară.

Nu-mi plac popii, nu-mi place religia, nu cred în zei. Dar nu suport distrugerile. Mă sperie şi îmi dau o stare de disconfort. Mă întristează, pentru că e greu să construieşti şi e atât de simplu să faci ceva praf.

Ce s-a întâmplat acolo?

O lumânare uitată aprinsă? Un popă lacom la împărtăşanie? Un nebun care a pus foc intenţionat? Am înţeles că biserica nu era asigurată, dar poate aveau vreo icoană pe acolo, care trebuia să dispară. Sau un tâmpit s-a gândit ca ar fi mişto să ardă o biserică. Sau a fost doar o neatenţie, că lucrurile astea se întâmplă.

Nu pot să-mi scot din cap cum a căzut turla aia.

S-a lăsat crucea din vârf pe o rână şi s-a topit sub propria greutate, după care s-a scufundat, molcom, în restul de clădire. Totul, înecat în fum. Mult fum şi ţepi de foc. Cozi de draci. Dans. Şi jet de apă, degeaba.

Şi cine o să plătească?

Vin alegerile, aşa că se poate să plătim tot noi, duşi sau neduşi la biserică. N-aş vrea să plătesc şi asta. M-am săturat să plătesc. Sunt prea multe pe care le plătesc şi nu am nevoie de ele, iar chestii de care am nevoie, nu se fac.

Păcat.