Calul ăla

Știi tu calul ăla?
Singurul alb din herghelie.
Și după ploaie, nu-l mai recunoști, că s-a tăvălit cu copitele-n sus, prin mocirlă.
Calul ăla, de care te apropii încet, într-un an.
Sau în zece.
Și care-ți miroase palma cu neîncredere.
Și care te mușcă îndată.
Și care fornăie circumspect dacă vrei să-l atingi.
E calul ăla pe care nu poți pune şa, dar pe care poți să-l călărești pe deşălate, când fug în urma ta lupii.
Sau când fugi după nori.
Dar te azvârle dacă-l plezneşti.
Dacă-i pui ham sau căpăstru, lovește în aer și se trântește pe jos.
Cu tine cu tot.
Calul ăla.

Sistemul. Partea 1

Cât a fost Ceaușescu, am crescut în ideea că Statul e dușmanul.

A venit iarna lui ’89 și, pentru o scurtă perioadă, ai mei au crezut că Statul și-a schimbat statutul și că n-o să mai fie așa cum fusese. Adică, rău. Și a trecut timpul și am crescut și m-am lovit – ce zic eu? izbit! – de Stat.

Prima izbitură a fost accidentul mamei.

Statul trebuia să-i asigure asistență medicală de urgență și medici competenți și, în loc, i-au asigurat o plimbare cu ambulanța între kilometrul 80 București-Pitești și Găești (deși spitalul care îi trebuia ei era bucureștean, ca și ea) fără guler de protecție. Vertebrele C4 și C5 i-au țopăit în voie în timpul ăsta, desigur, scăzându-i șansele cu fiecare gaură în șosea, desigur, tot treaba Statului. Apoi tot Statul (adică medicii pe ștatul de plată al Statului) a plimbat-o de la Găești la Târgoviște, chit că spitalul care îi trebuia ei era bucureștean, ca și ea, dar Târgoviște e un loc frumos și merită văzut din ambulanță o dată în viață. În final, tata, nu Statul, a făcut în așa fel încât mama să ajungă la București, la Spitalul care trebuia și doctorul care trebuia, dar… prea târziu să mai conteze. Statul a avut grijă ca mama să piardă trei zile la plimbare printre incompetenți, în așa fel încât să nu aibă nicio șansă să-șio folosească mâinile, măcar. Statul s-a asigurat că mama rămâne tetraplegică doi ani, până la epuizarea noastră, a mea și a tatei, și moartea ei.

A doua izbitură a fost viața după accident.

Înainte de accident, mama lucra. Era pensionată, ca și tata, dar Statul nu asigura suficienți bani pentru nevoile familiei de trei oameni – doi pensionari și un copil care abia făcuse 18 ani. Așa că mama își mai luase un job. După accident, n-a mai avut jobul. Nevoia de bani era aceeași, iar șoferul de duminică responsabil de accident se fofilase rapid și dispăruse complet din peisaj, odată ce mama a semnat o hârtie cum că nu era vina lui. Era vina lui, dar ce mai contează. Mama n-a vrut să-i facă rău și a semnat.

După niște luni de mâncat untură cu pâine și macaroane cu ceapă prăjită și căutări degeaba, că toți voiau experiență, mi-am găsit un job și am început să lucrez la o grădiniță. Predam engleza cu drag și pasiune și eram prost plătită, dar plătită. Ne ajungeam cu banii, cât de cât. La aproape doi ani, am schimbat locul și oarecum, dar nu considerabil, și norocul, și am nimerit într-o firmă de instalații, unde vindeam țevi și coliere și făceam comenzi externe, de la furnizorul extrem de amabil și serviabil din Germania.

A treia izbitură a fost școala mea.

Aveam 18 ani când a avut mama accidentul. Abia împliniți, în iulie. În august, s-a întâmplat. În august aveam și examen la facultate, adică la Arhitectură (pentru care mă pregătisem, cu meditații scumpe, numai mama știe cum și din ce plătite, doi ani). În ziua primului examen, mama era în operație. În ziua celui de-am doilea, mama nu se trezise după operație. Am picat.

Anul următor n-am mai putut să dau examen. Nu mă simțeam pregătită și nu era timp de pregătiri. Am înțeles că Arhitectura era o dorință pierdută – facultate extrem de scumpă, nu-mi permiteam, așa că am decis că o să fac altceva ce mi-e la îndemână. Am învățat pe rupte, în paralel cu munca de dimineața până seara și cu ajutor de la un om minunat, nepoata celebrului Leon Levițchi, pe al cărei nepoței îi învățasem, în nici șase luni, să vorbească fluent în engleză. A auzit de dorința mea și s-a oferit să mă mediteze. Așa am reușit să mă pregătesc pentru Limbi și literaturi străine și aproape să intru la buget.

Acasă, seara și noaptea, făceam exerciții de gramatică și învățam cuvinte și structuri și o întorceam pe mama la două ore, îi făceam masaj, pentru că tetraplegia doare de nemișcare, adesea schimbam sonda urinară, îl înlocuiam pe tata, să apuce și el puțin somn. Trebuia. Trebuia și să fac curat, să spăl, să fac de mâncare. Să fiu fresh pentru paișpe copii a doua zi.

În vara aia, mama s-a dus. Eram un copil de 20 de ani, cu școala lăsată baltă, cu grija tatălui care se mișca din ce în ce mai greu, cu bani puțini, cu experiență de infirmieră de război, iar mama se stinsese ca un pui de găină, după ce alunecase într-o comă profundă, care a durat câteva zile și din care doctorița de pe ambulanță, care venise la chemarea noastră, a insistat să nu încercăm s-o trezim.

Am dat examenul și am luat a treia sub linie. Linia dintre buget și taxă. Statul a făcut mișto de mine, pentru că, prin cine știe ce mecanism știut doar de cei care administrează lucrurile astea, Universitatea a dat cele peste trei locuri eliberate altor persoane. Nu mie, deși eram mai sus pe listă.

Nu știam să mă lupt pentru mine. Am plătit, am mâncat mai prost și m-am dus la școală, cum am putut, în pauza de masă, cu învoit de la muncă și ore state seara, primul semestru din primul an.

Ziua eram pe la școală și pe la birou, alergând între Pitar Moș, Universitate și Unirii. Seara rezolvam tot ce puteam rezolva, ca să pot să mă învoiesc iar, a doua zi. Veneam târziu acasă, cu un coleg care nu voia să mă lase să merg singură pe întuneric. Era mic și negricios și avea un Mercedes vechi, iar vecinii se jurau pe la colțuri că bietul om era arab, iar eu aveam 60 de kile și un metru 77. Cum naiba să fi avut, altminteri, acces la un telefon mobil?

A patra izbitură a fost profa sistemului

Persoana asta era grecoaică mutată aici și obținuse și cetățenia română. Era și probabil mai este profesoară la Litere. Preda ceva complicat (dar deosebit de interesant) – Fonologie. Ținea și seminarii, la care eu am participat destul de activ – mă interesa. La finalul unei astfel de ore, mă oprește și îmi spune: „Nu te mai chinui, n-o să vorbești niciodată engleza ca un englez, pentru că ești româncă„. Treaba asta este „wrong on so many levels”, că nu mai are rost să o comentez. Încă aveam stimă de sine înaltă și stabilă, așa că i-am spus, pe cât de politicos m-am priceput (să fie clar, o admiram pe individă): „Dar dumneavoastră sunteți grecoaică, deci nu sunteți vorbitor nativ de engleză, și totuși… așadar, sper să ajung să pot vorbi engleza ca un englez, am să fac tot posibilul să pot asta”.

Era mândră de dubla ei cetățenie și era atât de mândră în general, că replica mea nu i-a picat bine, așa că n-a vrut să mă lase să intru în examen. Motivul? Desigur, absențele mele (nu multe, aveam prezențele necesare, conform cu ce ne spusese la început de semestru), pe care le-am făcut pentru că nu puteam ajunge mereu la ore – vă amintiți? Lucram, ca să pot plăti faptul că Statul a dat locul care mi-ar fi revenit mie, prin cine știe ce mișcare a celor angajați în Sistem, altcuiva, mai… norocos.

Am clacat. Psihic, n-am putut să duc tot. Nu m-am mai dus la niciun examen și asta a fost. Și așa, era mult mai mult decât puteam duce. Numai copiile xerox după operele lui Shakespeare aveau vreo douăzeci de kile, iar eu trebuia să citesc tot – și voiam să citesc tot. Și eram la muncă de la dimineața până  seara, o muncă ce nu-mi permitea pauze de lectură – la cele de masă renunțasem demult.

A cincea izbitură a fost IDD-ul la facultățile particulare

Am realizat că prezența mea la ore era un deziderat imposibil. De plătit, mă obișnuisem să plătesc, așa că m-am dus anul următor tot la Limbi străine, dar de data asta la Spiru Haret. Am ales învățământul deschis la distanță (IDD). După ce am dat tot de grecoaica de la Universitate, la aceeași materie, ca să nu mă recunoască, mi-am vopsit părul pentru prima oară în viață. Am trecut examenul.

Dar Statul (reprezentanții lui care legiuiesc cum le vine) a desființat forma de învățământ deschis la distanță, urmând ca din anul al doilea să fie nevoie de prezență – redusă, dar prezență. Facultatea era la mama dracului, făceam o oră și ceva cu metroul doar dus, ca să ajung la tutoratele din weekend. Frecvența redusă elimina tutoratele și nu mai primeam nici suporturile de curs tipărite, iar eu în timpul săptămânii nu puteam ajunge acolo.

Am terminat anul prima, și l-am înghețat pe al doilea. Abia îmi deschisesem firma și voiam să o fac să meargă. Am decis că voi merge iar la facultate când voi avea destui bani să nu trebuiască să muncesc în perioada școlii. Și am decis că voi merge la Universitatea din București, nu la vreo particulară. Și la buget, nu la taxă. Să facă – măcar atât – și Statul pentru mine.

Așa am și făcut, mulți ani mai târziu. Acum am o licență în Comunicare și Relații Publice la FJSC și un master la Sociologie – Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate. Ambele, la Universitatea din București, la buget, cu bursă.

Nu am bătut sistemul, doar i-am smuls ceea ce mi se cuvenea prin contribuțiile de o viață – ce zic eu, de două vieți – ale părinților mei și ceea ce îmi răpise în mod repetat. Statul a făcut tot posibilul să-mi încurce planurile. Dar, la un moment dat, am crescut. Am avut alte posibilități. Am învățat să obțin ce vreau. N-am mai clacat, deși n-a fost ușor, cu firmă și copil mic. Am făcut-o și pe-asta.

Acum, eu am avut noroc. Ai mei m-au crescut cumva anume. M-au pregătit să nu mă las învinsă. Am crescut într-un mediu în care cresc cei care au șanse. Accidentul mamei a fost o întâmplare oribilă, care, dacă nu ar fi fost, n-ar fi transformat lucrurile astfel. Poate luam examenul la Arhitectură. Poate nu, dar mergeam mai departe. Poate nu intram pe loc la buget. Poate plăteam, dar nu aveam de mers la muncă. În fine, șanse.

Și acum ajung la ce voiam să spun. Adică, de ce e Statul un cumplit dușman.

Pentru că Statul m-a izbit când eram la pământ, iar noi, toți, plătim ca Statul să-i culeagă pe cei căzuți și să-i ajute să înainteze. Să-i scuture de praf pe cei îngenuncheați și să-i sprijine să-și urmeze drumul. Dar nu! Statul nu face nimic pentru orfani. Pentru copiii din canale. Pentru cei „din medii defavorizate”. Pentru cei care au nevoie.

Unde e egalitatea de șanse, Dușmanule?

Că îmi iei peste 70% din tot ce produc. Munca MEA. Cu pretextul că-ți trebuie pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie.

De ce mai plătim pentru așa ceva?

De ce avem spitale jegoase cu asistente acre și de ce fug medicii din țară? De ce nu-s dotări? De ce un pacient peste 65 de ani nu mai primește interferon compensat? De ce toate bacteriile și virușii care colcăie în organismul ăsta bolnav care e Statul mănâncă din munca noastră? De ce șpăgi? De ce nu se mai satură?

Serios… de ce?

De ce ne chinuim cu formulare 2%, care se pierd la ANAF? De ce ne chinuim cu 20%, când e ineficient economic să ai profit? De ce ne prefacem că avem un sistem de protecție socială, când nu avem altceva decât taxe și căpușe?

Și, dacă prima parte nu a fost destul, în partea a doua, când voi găsi timp, voi scrie despre cum a fost și este Statul și dușmanul copilului meu.

Iar dacă stai să te gândești, ai să vezi cum este Statul și dușmanul tău.

 

Trebuie să reînvățăm să ne gândim la alții

Serios, trebuie.

Facem un milion de chestii când ne vine și cum ne vine. Nu știu dacă – cel puțin la noi, în România – de vină e internetul, cu viteza lucrurilor devenită razna și conectarea asta permanentă, sau economia de piață. Pe asta din urmă a trebuit s-o deprindem autodidact,  după ce am dat cu plumbi în comuniștii din capul monstruozității de sistem în care ne-am bălăcit – unii mai mult, alții mai puțin, după vârstă și baftă.

Tind să cred că e un pic din amândouă, dar mă uit la vecini și constat că net au și austriecii, de pildă. Iar ei închid toate mustăriile de Sărbători, duminica și în fiecare zi după o oră anume. Mai găsești câte un nonstop sau câte o tonetă care vinde street food, cu patron arab sau chinez și cam asta e tot. Și spaniolii au net, dar nu poți lua tutun de oriunde în zilele libere (duminica, de exemplu, găsești țigări doar la automatele din baruri). Și norvegienii au, și tot închid tot după ora aia, seara.

Îmi amintesc că, în urmă cu vreo… să tot fie vreo 17 ani, am fost în Frankfurt. Cu treabă, în delegație. Și m-a șocat o chestie. De atunci. Oamenii ăia veneau la birou la 9 fix. Luau toți o gustare la 10 jumate, până la 11. Luau prânzul la 12:30, până la 13:00. Plecau acasă la 17 fix. Nicio secundă mai devreme sau mai târziu. Toți odată. Nu aveau program de lucru de 8 ore, ci stăteau la birou 8 ore, în care aveau două pauze sfinte, de câte 30 de minute. Nimeni nu suna în timpul ăsta. Nimeni nu deranja pe nimeni de la pauza de cafea sau de la cea de prânz. Nimeni nu avea urgențe peste program. Nimeni nu avea urgențe în weekend. Și e vorba despre Germania, unde, nu-i așa, un stereotip cu rădăcini în realitate zice că treburile merg unse.

Și ei au net acum și cred că lucrurile merg la fel ca acum 17 ani. Adică bine, și cu respect pentru OM.

Deci la noi asta lipsește. Nu-i netul buba, ci modul în care, din teama de a nu pierde business (am auzit oameni exprimând asta exact așa), nu ne respectăm pe noi înșine. Prestăm la orice oră și pe orice bani, tăcând mâlc la orice pretenții. Pe de o parte. Pe de alta, sistemic, ne-am obișnuit să vrem ceva acum și în secunda aia să se întâmple. Să ne trezim la 3 noaptea că vrem pepene, ca-n bancurile cu gravide, și pepenele să ne aștepte la nonstop. Să sunăm furnizorul la cinci jumate seara sau sâmbătă la 8 dimineața și la șase sau la 9, cel târziu, să execute comanda.

Greșit. Teribil de greșit.

De aia sunt străinii senini și trăiesc și mai mult. Sau, în fine, și de aia.

Je suis humain

image

„Vă lamentați atâta cu caricaturiştii ăia obsceni și nu ziceți nimic de cei 2000 masacrați în Nigeria!”

„Je ne suis pas Charlie. Nigeria trece neobservată; n-ați zis nimic când au răpit și violat 300 de fete…”

Iată două explicații – fără patimă, doar explicații, nu argumente – pentru diferența de reacție între măcelul din Nigeria și crimele din Franța:

1. În Nigeria, scelerații ăia omoară la grămadă, într-un mod și pentru o idee la care suntem (din păcate, dar omenește), desensibilizați prin supraexpunere.

Uciderea jurnaliștilor este un atac cu o formă nouă, care lezează o valoare esențială în plus față de aceea – la fel de esențială – a vieții umane: libertatea de expresie. De aici, reacția aparent disproportionată.

Cu alte cuvinte (chiar cu precedentul Theo van Gogh), încă nu ne-am obișnuit să fim omorâți pentru ce scriem / desenăm și încă nu ne vine să credem că e posibil și că suntem în pericol.

2. Franța e aici, Nigeria e acolo.

Şocul e mai mare când nenorocirea e mai aproape. Când e departe, suntem cel mult indignați, întristați, dezgustați. Când e aproape, realizăm că suntem și noi în pericol, că și despre noi e vorba.

Nu înseamnă că nu ne pasă, ci că nu putem să simțim dimensiunea unei tragedii îndepărtate. E omenește, pur și simplu.

Cu alte cuvinte, nous sommes Charlie, Ahmet, la Nigérie… et humains aussi. Doar că reacționăm diferit în situații diferite.

În orice caz, eu sunt tristă. Din ce în ce mai mult, mă dezamăgește lumea în care trăim. Evul Mediu nu-i așa departe pe cât avem impresia că este, Hypathia e Malala, Inchiziția n-a murit, doar că se cheamă ISIS, Boko Haram și Al-Quaeda și tot așa.

Inamicul nu este colegul care zice „Je suis Charlie” și nici vecinul musulman care își duce copiii în parcul în care îi duci și tu pe ai tăi. Inamicul este întunericul din mințile unei mari părți a omenirii. Lipsa educației. Extremismul. Fundamentalismul. Obscenitatea copilăriei petrecute cu mânuțele încărcând un AKM.

Vă rog. Nu mai spuneți că tinerii noștri sunt tâmpiți

Și nici tinerii lor. Și nici tinerii, copiii, în general.

Chiar dacă nu iau „bacul” (ca să treacă Dunărea… cred că, de fapt, vă referiți la examenul de bacalaureat). Chiar dacă vedeți pe Facebook (că ai noștri „se dau” mai puțin pe Twitter) genul ăsta de conversații, doar că pline de „k”-uri, și într-un fel de limbă română:

image

Și știți de ce?

Nu-i vina lor. E vina noastră. Da, a mea și a ta. Tu și cu mine și cu el și cu ea am vrut o țară ca a americanilor. Acum o avem, din ce în ce mai mult. Și nu ne prea place, dar nu ne dăm seama că semănăm din ce în ce mai mult cu americanii. De la economia de junglă la un sistem de sănătate care te taxează la fiecare pârț neacoperit de asigurare, la fiscul care pune majorare la majorare la taxe și impozite neplătite la vreme, la școala de stat care-ți ridică părul pe ceafă cu regulamente aproape penitenciare, cu o programă imposibilă, pe care profesorii o predau, iar copiii n-o pot fixa.

Copilul meu de clasa I are de făcut la sfărșitul anului școlar operațiuni matematice complexe, de genul: „Ion are 20 de mere. Păstrează 2 și dă câte trei prietenilor lui. Câți prieteni are Ion?” Asta înseamnă (20-2)/3=? Nu mă interesează că un copil mai răsărit o să deseneze merele lui Ion și o să facă mulțimi din ele, cu guguloaie desenate în jurul lor și o să le numere. Că tot operațiune matematică complexă este. Pentru un copil de 6-8 ani.

Noi abia făceam adunări și scăderi (fără trecere peste ordin) în concentrul 0-100.

Tabla înmulțirii? Clasa a TREIA. Acum se face într-a doua, și o tocesc copiii ca pe o poezie dadaistă, fără să priceapă nimic.

Nu pricep, li se înfundă capul cu lucruri abstracte, mult peste vârsta lor, dar sistemul trece mai departe ca ursul pe lângă câinii care latră a jale, fără ca informațiile și conceptele să aibă vreme să se fixeze.

Logic că ajung la 14-15-16-18-25 de ani cu IQ liminal. Nu că-s proști, ci pentru că noi lăsăm sistemul să se pișe pe ei ani de zile, în școala care nu poate funcționa normal, pentru că urmează programa scrisă de tâmpiți agreeați de un Minister în fruntea căruia e câte un incompetent numit de niște politicieni nesimțiți… votați de noi.

Și nesancționați.

De 25 de ani.

Dar las’ că și americanii-s proști, mai proști ca ai noștri, hăhă.

Dorul de ei

Am făcut deunăzi 6 cozonaci. Șase.

image

A fost muncă de Sisif cu basma și șorț, cu cinci ore de stat în căldură, cu atenție la fiecare detaliu al rețetei și cu mici panici (aoleu, nu-mi ajung stafidele, mamă, să nu ard nuca, ah, era să uit să ung cozonacii, pfuai, era focul cam tare, bine c-am văzut etc).

Mâine fac încă patru, pentru soacra mea.

Și îmi place să-i fac. Deși e greu, al naibii de greu, e un dulce complicat (deși e mult mai puțin capricios decât se spune), îmi crește stima de sine de parcă i-aș pune drojdie, cu fiecare cozonac dodoloț și doldora de nucă, pe care-l scot din cuptor.

Dar e mai mult decât asta. E rețeta mamei. E o bucățică din ea, vie încă. E o călătorie în trecut, când mă lăsa să gust gălbenușurile frecate cu zahar și saturate de arome. E și tata acolo, pândind să guste și el o felie, poate înainte să se termine postul. Sunt amândoi în cozonacii mei, și copilăria mea și amintirile din vremea când toate cele ce s-au întâmplat puteau încă să nu se petreacă.

Și mi-e dor, tare dor.

Și fac cozonaci.