O viață ca un ghem de Sfoară,
Vreau s-o păstrez, vreau să nu doară…
E lege, dar e prea nedrept.
Cu ea, mă rup a cincea oară.

E prea devreme, cum să-ndrept?
Am vrut puțin să mai aștept…
când ai plecat, ușor, ușoară,
și mi s-a frânt inima-n piept.

Nouă vieți s-au dus, o mie…
şi mă doare viața-n pleoape.
Și sub dud am pus, în vie,
cinşpe ani într-o cutie.

Ce lopată să te-ngroape?
Cum te duc printre hârtoape
către groapa ce-o să-ți fie
cuibul de departe-aproape?

Cin’ să-mi fie lângă, cine?
Prieteni, rude și vecine
n-au timp și nici nu vreau să stea.
N-o să găsesc suflet ca tine.

Cum se așterne alb de nea,
nu-ncape inima în mine,
pentru că ești de-acum în ea,
pentru că ești de-acum în ea.

Mici și funny de Sărbători.

Venise săptămâna trecută în vizită la fii-mea un țâşti-bâşti de 4 ani jumate și zor nevoie să facem bradul. Scot globurile strategice de plastic și ăsta că nuuu, că nu-s buuune, alea de sticlă-s bune! Întreb de ce și mă lămurește de mă felicit a doua oară pentru strategicele din plastic: „păi astea nu se sparg ka-boom poc!” Așa cevaaaa!

___

Dimineață. Prima dimineață după ce am făcut bradul. Fii-mea nu e în pat. Mă duc în living și o găsesc pe canapea, zgâindu-se la luminițe. „Neața”, zic. „Pleacă să te culci, n-a venit Moș Crăciun”. „Și tu de ce nu te culci”? „E dimineață!”

Mda, logic. Ce-o fi fost în capul meu?

___

Petrecere în pijamale / sleepover. Ora (târzieee) de somn. Bestia mea că o doare capul. Îi dau un sfert de Nurofen. Ailaltă, că face pipi. Merge la pipi. A mea, că-i e foame. Ailaltă, că ea nu e obișnuită să doarmă așa devreme (era oră târzieee!). A mea, că vrea apă.

Ce-au plozii împotriva somnului, băi, nene?

Am închis lumina în toată casa și le-am zis „cine nu doarme, nu se joacă mâine cu Sands Alive”. În trei minute dormeau duse.

___

Și uite, de-aia iubesc eu Sărbătorile.

grave

Era o zi de vară
sau prima dintr-o toamnă
când a venit Tăcuta
și-a pus mâna pe tine.
Mi-a fost frig dintr-o dată
și parc-a luat din soare
și parcă și lumina
a amuțit o clipă.
Și-apoi au trecut zile
și am uitat de-atuncea
și tu erai mai mică,
mai slabă și mai blândă.
Și știu că după ziua
când ai să uiți de mine
eu o să am în suflet
și-n inimă, mormânt.
Căci știu că, după viață
nu e nimic să fie
și nici un viitor
și nicio lume nouă.
Și tot ce pot să fac
e să mă uit la tine
cum te topești din azi
și plâng, pisică… plâng.

O ureche de mâță

Doișpe zile am făcut injecții cu antibiotic, subcutanat, uneia din mâțe… Și am hrănit-o ca pe curcanul îndopat și i-am dat apă cu seringa pe la colțul gurii, mililitru cu mililitru. Și am crezut că se duce.

De la o otită.

O nenorocită de otită, pe care n-am prins-o la vreme, pentru că nu se vedea nimic și pentru că mâța asta e genul care tace și rabdă ca un țăran japonez. Și am observat că ceva nu era OK abia când am văzut că-i stătea o mustață aiurea. Nu-și mai putea mișca jumătate de față, și tot nu zicea nimic, nu se vedea nimic.

Azi a mâncat singură. O să fie bine.

Ideea e că, dacă aveți mâțe, nu vă bazați pe ele să dea prea multe semne când sunt bolnave. La mâțe, semnele sunt subtile, astea-s animale discrete și știu să rabde… ceea ce nu e spre binele lor. Fiți atenți, deci, la orice mică schimbare.

La mâța asta, nu era nimic ciudat, decât că nu se mai spăla așa bine. Atât.

Dr. Irina Costache – medic pediatru – Medici buni în București (1)

Am tot zis că mă apuc să scriu suita asta de postări asta, dar n-am apucat – eterna problemă cu timpul, asta e. Dar azi am puțină vreme, așa că am să încep cu:

Dr. Irina Costache – medic pediatru

Cine îmi știe blogul și citește de când l-am lansat (nu știu câți ați mai rmas, că scriu rar, dar mulțumesc!) știe și că experiențele mele cu medici au fost cel puțin… ineficiente. Totuși, cum mi-am propus să nu mai scriu decât lucrurile frumoase din viața mea, că de rele, avem cu toții destule (și nu-i nevoie să mai și citim în timpul liber despre asta!), m-am hotărât să scriu despre medicii buni cu care am avut norocul să interacționez de-a lungul vremii – cine știe când aveți nevoie de un medic (pediatru sau neurolog sau ortoped sau sau sau).

Încep cu Irina Costache – medic pediatru, pentru că, în afară de Dr. Andreea Ciubotaru, de la Infosan, care a salvat ochii fie-mii, Dr. Irina Costache este singurul medic din mediul privat cu care am avut o experiență frumoasă. Am mai fost la diverși medici (pediatri și nu numai) în privat, pentru că mi-am făcut calculul că, fiind privat, totul e mult mai OK. Nu a fost mereu așa, de unde mi-a dat că toate generalizările sunt false și poți găsi OAMENI și la stat, și la privat, numai noroc sau referințe bune să ai.

Dr. Irina Costache este medic pediatru în rețeaua Regina Maria. Aici și la Sanador (unde mai face fii-mea analize prin centrul lor de recoltare) am avut experiențe OK. OK a fost și personalul de la recepție de la Mediclass, dar acolo n-a fost OK medicul. În fine.

Revenind la Dr. Irina Costache, și ca medic pediatru, și ca om, este fenomenală. Este o ființă extrem de atentă și se poartă nemaipomenit cu copiii, mai ales cu urlătoare țâfnoase cum e fii-mea. Să convingi un copil opoziționist de patru-cinci ani, cât avea fii-mea când am mers la ea, să stea cuminte la consult, ei bine, pare imposibil. Totuși, Dr. Irina Costache a reușit asta. Medic pediatru înseamnă și să te pricepi să lucrezi cu copiii, nu doar să le pui diagnosticul corect! Ca la veterinar, care trebuie să poată calma animăluțul de pe masă, care e, de obicei, mort de frică, și un pediatru trebuie să știe să se poarte cu un copil, în așa fel încât copilul să stea să fie consultat, palpat, înțepat (și tot ce mai presupune actul medical în pediatrie).

Mult după ce am fost la ea, am aflat că Dr. Irina Costache este și blogger, nu doar medic pediatru, iar blogul, evident, este o resursă excelentă de informații medicale atât de necesare mamelor – Dr. Irina Costache scrie din suflet, într-un stil foarte personal. Cred că tactul pe care îl are cu pacienții și acel savoir-faire când e vorba de convins un copil să facă ceva ce nu prea vrea să facă are legătură și cu faptul că Dr. Irina Costache este medic pediatru… și mamă!

Sper să vă fie de folos recomandarea mea pentru Dr. Irina Costache – medic pediatru în mediul privat, mamă, bloggeriță și… OM.

––

Urmează doctorița mea de familie, care mi-a devenit foarte dragă de când ne-am mutat la ea (și căreia îi mulțumesc că, alături de doctorița neurolog de la Obregia – și despre ea am să scriu – mi-a salvat, practic, copilul).

Stay tuned :)

Later edit: am mai găsit un blog scris tot de ea: pediatricblog.info.

Unde călărești în București?

Am tot auzit că echitația este un sport terapeutic, care educă atenția, învață copilul să fie disciplinat și responsabil, dar au trecut anii (cu o mulțime de chestii mereu urgente, mereu de rezolvat) și n-am apucat să caut locul ideal pentru asta. Dar, cum toate par să se întâmple oarecum la timpul lor, am ajuns la Amazon Horses, un centru de echitație în București, la intrarea în Otopeni.

image

Este incredibil ce schimbare imensă se petrece atunci când copila e pe cal. Pur și simplu, devine o amazoană sigură pe ea, cu un zâmbet cât toată fața și o atitudine de învingător. Este incredibil cum schimbarea asta se păstrează și după ședința de călărie. Pur și simplu, copilul învață călare că poate, că e capabil, că stăpânește ceea ce i se întâmplă.

image

Iar sentimentul ăsta o îndeamnă să exploreze, să caute singură răspunsuri, să ia decizii și să facă lucruri noi.

Așa că sunt hotărâtă. O să meargă toată vara la călărie. Și facem cumva să meargă și la iarnă.

A murit Papa la Şoni

Vama a murit acum câțiva ani. Papa la Şoni avea crăpelniță ca la tata acasă, cu zemuri condimentate rare, dar gustoase, și atmosferă mișto. Erai fript de soare și mort de foame, veneai la Şoni, luai pâine și farfurie și primeai un polonic de bun, ca-ntr-o familie numeroasă – după ce-ți așteptai rândul, cuminte, la coadă. Fierbeau ceaunele zilnic și mâncai ce se găsea în inspirația lui Şoni și era omul acolo, vorbeai cu el, veneai și a doua zi, de drag.

Locul ăla s-a dus dracului anul ăsta, ca multe chestii prin Vama Veche. S-a mutat unde era acel împinge-tava cunoscut drept „Roata”. Și s-a mutat doar cu numele. A dispărut Şoni și mâncarea lui și au rămas tăvile și niște chestii grețoase și un loc neaerisit și gol, în care nu poți lua un suc, că „n-au rest, iar în barul de lângă nici atât.

Serios. Arată așa:

image

Și așa:

image

Și, de afară, așa:

image

Și ce să mai spun altceva, decât că am plecat dezamăgită, însetată și flămândă.

RIP Papa la Şoni.

A, și RIP La Pirați, că tot mor toate cele prin Vama asta pe care au transformat-o, treptat, în Vamaia.