O amintire de acum doi ani

Aud o conversație imaginară în camera Bestiei. Mă duc, curioasă. Mă vede.

Zic: „ce faci?” „Mă culc, zice” și se cuibărește pe o grămadă pufoasă de pături și jucării de pluș. Să mă blochez, și alta nu, de uimire. La ora asta, mă bat cu ea s-o pun la somn. Tertipuri, chestii. Nu contează, o fi ajuns-o oboseala.

„Hm, vrei să-ți închid lumina?” „Nu.” Hm. Mă gândesc ce-o fi în neregulă. „Dormi cu lumină?” „Da. Hai, pleacă”. Îmi face semn să mă car, și repede. Îmi imaginez o oră de liniște, cu ochii într-un serial, ceva… nesperat, minunat. Dau să plec. Și repede, să nu se răzgândească.

Aud un mieunat stins. Ah.

Dau Bestia la o parte, de pe maldărul de plușuri și pături și eliberez mâța, care dispare, scuturându-și blana făcută smocuri. Ies fulgi din ea. Mă întorc spre Bestie, cu gând s-o cert.

„Mami, îmi pui filmul cu omul de zăpadă? Te roooog?” Și zâmbește cu ce dinți mai are. „Uite, vine Zâna Măseluță”.

Iubire.

Și uite cum vom avea patru pungi de gunoi

Nu mă înțelegeți greșit, iubesc civilizația, spațiile curate, nu arunc nimic pe jos (drept pentru care am permanent diverse gunoaie prin geantă și prin buzunare). Dar am aflat de cele FIX TREI opțiuni pentru colectarea selectivă a deșeurilor, dintre care se pare că trebuie să alegem.

Toate, dar absolut toate, în loc să educe și să fie simplu de făcut, par să aibă un singur scop – sancționarea. Bani să iasă. 

Unele-s mai rele ca altele, dar hai să le luăm pe rând:

1. Două pungi de gunoi, una pentru gunoaie menajere, una pentru deșeuri reciclabile, ambele înseriate, daaa? Ca să știe statul pe cine amendează.

2. Patru pungi de gunoi, una pentru gunoaie menajere, trei pentru deșeuri reciclabile, toate înseriate, daaa? Că eu fix asta îmi doresc de la viața mea, să stau cu patru pungi de gunoi în casă, neapărat înseriate.

3. Ok, cu metoda a treia am scăpa de înseriere, dar am avea tot o mie de pungi, pardon, patru, iar vecina cea fără ocupație ar putea să facă reclamație că nu ai aruncat nușce la nușce, că altfel luăm toți amendă, că nu scăpăm de amendă, statul își vrea banii.

Și acum mă întreb și eu, ca cetățeanul care stă într-o rână și judecă situații de viață, nu de alta, dar omul e om și asta e:

 

  • Cum fac dacă rămân fără pungi înseriate? Îmi dă statul cotă de gunoi lunar și am voie un număr de pungi sau cum?
  • Cum face statul sa vadă dacă nu cumva am aruncat gunoiul în pungă neînseriată? De exemplu, în vreo pungă din alea eco (făcută din amidon de cartof, care se rupe singură în sertar și devine inutilă), de la Carrefour? Pune camere video la ghenă? Îmi numără pungile înseriate? Vine în control să vadă ce pungi am în coșul de sub chiuvetă?
  • Ce facem dacă am un vecin rău care îmi strecoară, de-al dracu’, o doză strivită de bere în punga mea înseriată, plină corect cu coji de măr?
  • Ce facem dacă se votează cu neînseriate și pe scara mea suntem doar trei apartamente care colectăm selectiv și 17 care-și bagă gunoiul alandala prin te miri ce pungă și consideră amenda taxă în paușal? De ce să plătesc eu pentru restul?

Mda. Votați, deci. Dintre trei rele, cea mai puțin rea.

Eu nu am timp să mă complic cu pungi și tâmpenii, și nici cu vecini. Am votat 1. Mă descurc eu dacă mi se termină pungile.

Îmi pare doar rău că nu e și la noi ca la Viena. Acolo arunci la ghena blocului menajerele, de la coji și resturi de alimente la cârpe vechi, pamperși și altele similare, aduni hârtie-doze-sticlă-plastic treaba ta cum și în ce, apoi ieși cu ele în ceva și, pe drum spre birou, te oprești scurt la seria de recipiente uriașe și colorate, fiecare pentru câte ceva, și zvârli acolo, frumos și elegant, ce ai de zvârlit. Iar seara, când ai chef de bere, te duci frumos la magazin, arunci sticlă cu sticlă într-un automat, și iei niște cenți pentru fiecare, cu care îți poți lua altă bere sau orice altceva din magazinul respectiv. Civilizat, fără serii și pungi colorate și vecini geană pe ghenă.

 

O viață ca un ghem de Sfoară,
Vreau s-o păstrez, vreau să nu doară…
E lege, dar e prea nedrept.
Cu ea, mă rup a cincea oară.

E prea devreme, cum să-ndrept?
Am vrut puțin să mai aștept…
când ai plecat, ușor, ușoară,
și mi s-a frânt inima-n piept.

Nouă vieți s-au dus, o mie…
şi mă doare viața-n pleoape.
Și sub dud am pus, în vie,
cinşpe ani într-o cutie.

Ce lopată să te-ngroape?
Cum te duc printre hârtoape
către groapa ce-o să-ți fie
cuibul de departe-aproape?

Cin’ să-mi fie lângă, cine?
Prieteni, rude și vecine
n-au timp și nici nu vreau să stea.
N-o să găsesc suflet ca tine.

Cum se așterne alb de nea,
nu-ncape inima în mine,
pentru că ești de-acum în ea,
pentru că ești de-acum în ea.

Mici și funny de Sărbători.

Venise săptămâna trecută în vizită la fii-mea un țâşti-bâşti de 4 ani jumate și zor nevoie să facem bradul. Scot globurile strategice de plastic și ăsta că nuuu, că nu-s buuune, alea de sticlă-s bune! Întreb de ce și mă lămurește de mă felicit a doua oară pentru strategicele din plastic: „păi astea nu se sparg ka-boom poc!” Așa cevaaaa!

___

Dimineață. Prima dimineață după ce am făcut bradul. Fii-mea nu e în pat. Mă duc în living și o găsesc pe canapea, zgâindu-se la luminițe. „Neața”, zic. „Pleacă să te culci, n-a venit Moș Crăciun”. „Și tu de ce nu te culci”? „E dimineață!”

Mda, logic. Ce-o fi fost în capul meu?

___

Petrecere în pijamale / sleepover. Ora (târzieee) de somn. Bestia mea că o doare capul. Îi dau un sfert de Nurofen. Ailaltă, că face pipi. Merge la pipi. A mea, că-i e foame. Ailaltă, că ea nu e obișnuită să doarmă așa devreme (era oră târzieee!). A mea, că vrea apă.

Ce-au plozii împotriva somnului, băi, nene?

Am închis lumina în toată casa și le-am zis „cine nu doarme, nu se joacă mâine cu Sands Alive”. În trei minute dormeau duse.

___

Și uite, de-aia iubesc eu Sărbătorile.

grave

Era o zi de vară
sau prima dintr-o toamnă
când a venit Tăcuta
și-a pus mâna pe tine.
Mi-a fost frig dintr-o dată
și parc-a luat din soare
și parcă și lumina
a amuțit o clipă.
Și-apoi au trecut zile
și am uitat de-atuncea
și tu erai mai mică,
mai slabă și mai blândă.
Și știu că după ziua
când ai să uiți de mine
eu o să am în suflet
și-n inimă, mormânt.
Căci știu că, după viață
nu e nimic să fie
și nici un viitor
și nicio lume nouă.
Și tot ce pot să fac
e să mă uit la tine
cum te topești din azi
și plâng, pisică… plâng.

O ureche de mâță

Doișpe zile am făcut injecții cu antibiotic, subcutanat, uneia din mâțe… Și am hrănit-o ca pe curcanul îndopat și i-am dat apă cu seringa pe la colțul gurii, mililitru cu mililitru. Și am crezut că se duce.

De la o otită.

O nenorocită de otită, pe care n-am prins-o la vreme, pentru că nu se vedea nimic și pentru că mâța asta e genul care tace și rabdă ca un țăran japonez. Și am observat că ceva nu era OK abia când am văzut că-i stătea o mustață aiurea. Nu-și mai putea mișca jumătate de față, și tot nu zicea nimic, nu se vedea nimic.

Azi a mâncat singură. O să fie bine.

Ideea e că, dacă aveți mâțe, nu vă bazați pe ele să dea prea multe semne când sunt bolnave. La mâțe, semnele sunt subtile, astea-s animale discrete și știu să rabde… ceea ce nu e spre binele lor. Fiți atenți, deci, la orice mică schimbare.

La mâța asta, nu era nimic ciudat, decât că nu se mai spăla așa bine. Atât.

Dr. Irina Costache – medic pediatru – Medici buni în București (1)

Am tot zis că mă apuc să scriu suita asta de postări asta, dar n-am apucat – eterna problemă cu timpul, asta e. Dar azi am puțină vreme, așa că am să încep cu:

Dr. Irina Costache – medic pediatru

Cine îmi știe blogul și citește de când l-am lansat (nu știu câți ați mai rmas, că scriu rar, dar mulțumesc!) știe și că experiențele mele cu medici au fost cel puțin… ineficiente. Totuși, cum mi-am propus să nu mai scriu decât lucrurile frumoase din viața mea, că de rele, avem cu toții destule (și nu-i nevoie să mai și citim în timpul liber despre asta!), m-am hotărât să scriu despre medicii buni cu care am avut norocul să interacționez de-a lungul vremii – cine știe când aveți nevoie de un medic (pediatru sau neurolog sau ortoped sau sau sau).

Încep cu Irina Costache – medic pediatru, pentru că, în afară de Dr. Andreea Ciubotaru, de la Infosan, care a salvat ochii fie-mii, Dr. Irina Costache este singurul medic din mediul privat cu care am avut o experiență frumoasă. Am mai fost la diverși medici (pediatri și nu numai) în privat, pentru că mi-am făcut calculul că, fiind privat, totul e mult mai OK. Nu a fost mereu așa, de unde mi-a dat că toate generalizările sunt false și poți găsi OAMENI și la stat, și la privat, numai noroc sau referințe bune să ai.

Dr. Irina Costache este medic pediatru în rețeaua Regina Maria. Aici și la Sanador (unde mai face fii-mea analize prin centrul lor de recoltare) am avut experiențe OK. OK a fost și personalul de la recepție de la Mediclass, dar acolo n-a fost OK medicul. În fine.

Revenind la Dr. Irina Costache, și ca medic pediatru, și ca om, este fenomenală. Este o ființă extrem de atentă și se poartă nemaipomenit cu copiii, mai ales cu urlătoare țâfnoase cum e fii-mea. Să convingi un copil opoziționist de patru-cinci ani, cât avea fii-mea când am mers la ea, să stea cuminte la consult, ei bine, pare imposibil. Totuși, Dr. Irina Costache a reușit asta. Medic pediatru înseamnă și să te pricepi să lucrezi cu copiii, nu doar să le pui diagnosticul corect! Ca la veterinar, care trebuie să poată calma animăluțul de pe masă, care e, de obicei, mort de frică, și un pediatru trebuie să știe să se poarte cu un copil, în așa fel încât copilul să stea să fie consultat, palpat, înțepat (și tot ce mai presupune actul medical în pediatrie).

Mult după ce am fost la ea, am aflat că Dr. Irina Costache este și blogger, nu doar medic pediatru, iar blogul, evident, este o resursă excelentă de informații medicale atât de necesare mamelor – Dr. Irina Costache scrie din suflet, într-un stil foarte personal. Cred că tactul pe care îl are cu pacienții și acel savoir-faire când e vorba de convins un copil să facă ceva ce nu prea vrea să facă are legătură și cu faptul că Dr. Irina Costache este medic pediatru… și mamă!

Sper să vă fie de folos recomandarea mea pentru Dr. Irina Costache – medic pediatru în mediul privat, mamă, bloggeriță și… OM.

––

Urmează doctorița mea de familie, care mi-a devenit foarte dragă de când ne-am mutat la ea (și căreia îi mulțumesc că, alături de doctorița neurolog de la Obregia – și despre ea am să scriu – mi-a salvat, practic, copilul).

Stay tuned🙂

Later edit: am mai găsit un blog scris tot de ea: pediatricblog.info.