Poietul

Frecam sa luceasca chiuveta din bucatarie si ma treceau ganduri filosofice, na, ca pe orice muiere la orele de cratita. Cam cum cugeta barbatii cand stau pe tron si li s-a terminat ziarul.

Si ma gandeam eu de ce naiba valorizeaza omenirea asta poezia si poetii. Ca poetul e un freaca-menta. Un terchea-berchea. Un greiere lenes, care doar sta si trancane prozodic. Un menestrel abil in a suci cuvinte care se termina la fel in asa chip incat sa poti pasi egal pe silabe.

Si totusi, desi e un trantor, poetul e adulat. Chemat. Hranit. I se da importanta. Isi da si singur, destula, dar si primeste cu toptanul. Daca e vreunul care face vreo tampenie si e stiut asa, mai cu creierul in vant, se zice „lasa-l, ma, e poet!”. Pai si ce daca e poet, bai, nene?

De ce e omenirea asa fascinata de menestreli? Sau sunt asa, un fel de personaje tranzitionale intre gloata si stapan? Osanaua gadila vladica si satura opinca? Sau scriu la betie si durere, iar omul de rand se simte inteles cand vede ca si altul trece prin chestii nasoale? Ca, in afara de versurile idioate pentru gradinita, nimeni nu scrie poezii la fericire… decat daca poezia e osana, si atunci e la comanda, stil „daca-i musai, cu placere”.

Whatever. Chiuveta e curata si s-a dus dracu’ si curiozitatea mea.

Incep din ce in ce mai mult sa-mi placa matematicienii cu Asperger.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s