Un copil altfel, o mamă altfel

desen

desen

Are patru ani și patru luni și încă nu poate să deseneze nimic. Nici măcar o cruciuliță, un „V” și ce mai cer diversele teste de dezvoltare. Tot ce poate să facă pe o hârtie sunt cercuri nesigure, cu formă neregulată, care se închid undeva, în câte un loc marcat cu o măzgăleală care face desenul să semene cu un pește-balon cu un ochi ciudat și foarte mare.

Are patru ani și patru luni și încă urcă scările cu câte un singur picior înainte. Nu alternează pașii și trebuie neapărat să se țină de ceva. Nu s-ar urca pe o bicicletă nici dacă i-aș promite luna. Nu poate face din plastilină decât corpuri informe sau alungite, ca niște fusuri. Se plictisește imediat sau se enervează – nu-i iese mai nimic.

Are patru ani și patru luni și nu a construit în viața ei nimic din cuburi. Am învățat-o, la un moment dat, să facă turnuri din mai mult de trei piese. A făcut, la un moment dat, unul înalt. Și atât. Nici vorbă să vrea sau să încerce să facă altceva… un pod, o căsuță, orice.

Are patru ani și patru luni și o mulțime de păpuși, de toate formele, culorile și mărimile. Toate, luate în speranța că, poate, una măcar îi va plăcea destul cât se se joace cu ele. Îi plac toate, dar jocul ei se rezumă la a le plimba prin casă. Adesea, le mișcă mâinile și picioarele, le dezbracă și le lasă pe unde apucă. Nu vine niciodată la mine să o ajut să le pună hainele la loc.

Și dacă ar fi doar asta, aș da vina pe faptul că nu vede bine. Că are strabism și că o să facă cruciulițe, o să aibă curaj să urce scările ca toți copiii, o sa se joace cu păpuși și cuburi atunci când o să le vadă bine… dacă o să le vadă vreodată bine. Pentru că strabismul e din cauza unei leziuni microscopice undeva, în trunchiul cerebral și nimeni nu-mi poate spune dacă va fi vreodată bine sau nu. Nimeni nu-mi spune nimic. Nimeni nu-mi omoară speranța, nimeni nu-mi dă nicio speranță.

Și nu e doar asta. Nu e doar problema cu desenele, scările, jucăriile. Mai e ceva.

Are patru ani și patru luni și, deși cunoaște mai bine de o mie de cuvinte,  încă face propoziții scurte, adesea eliptice de predicat sau în care lipsește substantivul, înlocuit de un adjectiv substantivizat. „Vreau galbena”, zice. Poate fi vorba de o carte, de o cariocă, de o farfurie, nu poți ști fără context. Dacă e la ea în cameră, „galbena” este o carte cu margine galbenă. Dacă e în camera de zi, „galbena” este o cariocă.

Încă nu întreabă „de ce”. Sunt părinți sătui până în gât de întrebările copiilor lor, iar eu aș da orice ca fii-mea să mă întrebe, să văd că înțelege, că vrea să înțeleagă. Iar ea încă descrie numai ceea ce este în jurul ei aici și acum, cu vagi proiecții în viitorul apropiat, reduse la dorință. „Vreau să merg la căluți„, zice fii-mea. „Cum a fost la căluți?„, întreb, după. „Uite autobuzul, mami, autobuzul, vezi?„, îmi răspunde.

Dintre emoții, recunoaște verbal doar supărarea. La alții. La ea nu o aplică niciodată. „Vreau să plâng”, spune. Nu spune „sunt supărată”. Nici veselă, nici obosită, nici în niciun fel. „Vreau șuncă” („vreau” + orice alt aliment) ține loc de „mi-e foame”. La fel cu setea, cere direct lichidul pe care îl vede prin preajmă. Face confuzie constantă între cald și frig și nu e nimic surprinzător să o vezi zgribulindu-se toată, pe o căldură de se topește asfaltul, și dublând gestul cu „Ce frig îi e!”. Cui? Ei! O corectăm și se corectează: „e cald!”, dar data viitoare face la fel.

La patru ani și patru luni.

Când era mică, a trebuit s-o învățăm să facă cu mâna,  să arate cu degetul, să aplaude, să zică „DA”, în loc să repete întrebarea… și este cea mai politicoasă fetiță dintre fetițele de vârsta ei – sunt modele „automate” de comunicare, înseriate, „poftim-muțumesc-cu-plăcere”, „au!-scuze!” și le reproduce reflex, că le-a auzit în exact forma asta, de ritual, de atâtea și atâtea ori. Dar nu reușește să combine spontan cuvinte, să pună creativ împreună două idei pe care nu le-a mai auzit apropiate înainte. Am uneori sentimentul că trebuie să fac o listă cu situații de viață și dialogurile necesare și s-o învăț așa, automat, ca și cum aș aplica o schemă logică, ca și cum aș programa un calculator… o mașină. Este singura metodă care a funcționat până acum.

Și…

…are deja patru ani și patru luni și mai are doi ani și puțin până să meargă la școală.

Iar eu mă întreb în fiecare zi… la care școală? Școala la care merg toți copiii sau…

Și refuz să abandonez lupta asta, care e continuă și chinuitoare. Refuz, cu o încăpățânare care îmi seacă toate puterile, mă macină și mă golește de orice altceva. Uneori, după câte o lună de muncă apar rezultate, generalizează comportamentul înfipt în ea la program și cu repetiții cu fiecare ocazie și cu ocazii provocate și mai facem un pas înainte, numai ca să mergem prin vreun parc sau la cumnată-mea, care are doi copii normali, și să constatăm că lumea nu a stat pe loc s-o aștepte pe fii-mea. Că ce am crezut eu că am recuperat într-o lună de chin zilnic, de strategii mai bune sau mai proaste, de încercări, eșecuri, exasperare, descurajare, încordări de voință și lacrimi plânse pe ascuns, pentru că trebuie putere, alții au depășit firesc și demult și părinții lor nici n-au observat când și cum și acum sunt la altă etapă, pentru ei o bordură joasă, pentru noi alt zid pe care trebuie să-l urcăm cu greu, agățându-ne de fiecare cărămidă, alunecând la loc, până să trecem, sfârșiți, de partea cealaltă… numai ca să mai dăm de un zid și tot așa.

Azi, după o oră de urlete, împotrivire, plânsete și dat din picioare, am obținut o cruciuliță. O nenorocită, amărâtă de cruciuliță, pe care ne chinuim s-o facem de câteva luni, on and off. Mai avem de făcut „V”-uri și alte semne… la ce bun? Păi cum să învețe vreodată să scrie, fără să coordoneze mâna cu ochiul pe o foaie de hârtie? Cum să faci litere, fără să poți face semne simple, cu creionul, pe o coală?

Victorie, spuneam, o cruciuliță! Dar cât chin (mai e victorie? sau, după ce lupta trece de o anumită limită, cumva victoria nu mai e victorie?).

Are patru ani și patru luni și a desenat, în sfârșit, o cruciuliță.

Mergem, deci, înainte. Spre ce, habar n-am. Dar mergem. Trebuie să mergem.

Și, cât mergem, viața merge și ea pe lângă noi. Și trebuie atât de des să ne prefacem (până aproape uităm, ca să ne reamintim apoi brusc și violent) că trăim, în tot timpul ăsta.

Da. Sunt mama unei fetițe diferite de alte fetițe de vârsta ei. Și, uneori, adeseori, simt că nu mai pot. Și întotdeauna strâng din dinți și știu că, deși nu mai pot, trebuie. Cumva, este singura șansă pe care copilul meu o are.

Anunțuri

10 comentarii la “Un copil altfel, o mamă altfel

    • Sunt puține, pentru că, în general, sunt puține. Noi trăim măcar două ore de urlete pe zi, caz în care să văd eu pe cineva căruia să-i mai ardă de scris despre un minut sau două de drăgălășenii. Iar atunci când e pace, nu prea apuc să scriu nimic despre asta, pentru că sunt ocupată să o trăiesc și atât. Și pentru că știu că, dacă aș scrie și aș reciti pe urmă, aș fi atât de tristă că nu-s mai multe și că viața noastră e atât de departe de a fi normală, încât aș simți nu duioșie, ci disperare, iar disperată nu aș mai găsi putere să continui să mă bat cu demonul. Iar demonul nu are sentimente.

  1. 😦 nu stiam daca e vorba de tine… ce are fetita? A fost diagnosticata? Banuiesc ca in functie de asta se poate aborda intr-un mod sau altul. E vorba de acea leziune a trunchiului cerebral deoarece eu nu am mai auzit de asta?
    Iti doresc putere sa mergi inainte si prieteni buni care sa te sustina 🙂 Totodata va doresc sa se gaseasca un tratament sau un ameliorator.

    • Sunt mai multe variante de diagnostic, mai trebuie să facem un test genetic, în fine… cert e că, orice ar fi, singura șansă e să pompăm în ea cât mai multă interacțiune, să învingem opoziționismul (sigur n-ai mai văzut copil să spună „vreau X! nuuuuu!!!” + bocetul instantaneu, toate aproape simultan, ca și cum și-ar interzice să vrea), să o facem să se concentreze mai mult de 10 secunde pe ceva anume (trece de la una la alta cu viteza luminii) sau opusul, să o determinăm să renunțe la cele câteva obsesii (mă mir că pisica aia mai are blană, o scarmănă până miaună sau până fuge, iar eu nu mai am voce de cât strig prin casă „lasă pisicaaa!!!”). Și exerciții de vorbire, conversații tipizate (până răspunsurile apar spontan sau apar înlocuiri spontane de componente)… în fine, e o poveste întreagă și uneori îmi vine să îmi iau câmpii.

      • Pe undeva te inteleg, mai ales cu pisica, si a mea o ia in brate ridicand-o de blana si de gat si nu intelege ca nu-i ok, are de asemenea o intarziere de vorbire dar nah, probabil ca la 2 ani jumate atata poate dar imi imaginez ce dificil e sa fie asa la 4 ani si sa nu poti spera cum trebuie ca o sa iasa din faza asta cu varsta. Are bicicleta dar nu vrea sau nu reusese sa pedaleze, sta sa o imping, sa ma vezi pe strada aplecata pe ghidonu’ ei, lame-o. Asa e o fetita foarte descurcareata do it yourself type, nu vrea de mana isi desface iaurtul si is ia lingurita, se dezbraca pentru baie (se imbraca aiurea) dar nu pedaleaza desi e cat un copil de 3 ani si ca dimensiuni si fortoasa 😛

  2. Cu întârzierea de vorbire – ia-o din pripă, n-o lăsa, oricât de minoră ar fi – pe urmă devine din ce în ce mai greu. Eu m-am luat după doctorița de familie, care zicea că „așa-s unii, vorbesc mai târziu!” și am tras cu terapie și chin să recupereze și să ajungă la un nivel la care să ne putem înțelege cu ea.

    Acum am depășit etapa de identificare a obiectelor, solicitare, recunoaștere, asociere, alăturare (și), propoziții simple (Predicat+Complement, Subiect+Predicat+Complement) și muncim de zor la adăugarea atributelor (greu, e specialistă în metonimii – înlocuiește obiectul cu culoarea sau forma sau textura: „Vreau pătrata!” in loc de „Vreau cutia pătrată!” sau „Uite moalele!” în loc de „Uite, halatul (cel) moale”.

    De asemenea, muncim la succesiuni temporale și cauzalitate (greu!), descrieri… ar putea fi distractiv, dacă nu ar fi așa de căpoasă… e căpoasă ca un catâr mic și dârz. Se numește „opoziționism” și dacă o să fac vreodată un atac vascular cerebral, păi chestiei ăsteia o să i se datoreze.

    Am marea baftă că pot să desenez, așa că i-am făcut cărticele și planșe cu situații reale de viață (care suplinesc VIDUL de pe piață – tot ce se găsește e cu numere, culori, forme și spanac cu mac). Și astea ajută mult. Numai că nu totul poate fi pus pe hârtie, așa că avem și obstacole unde trebuie să-mi vâjâie capul cu creativitate. Uneori îmi iese, alteori, ba 🙂

  3. 🙂 pe la 2 ani a inceput sa-si dea drumul si sa imite tot ce aude de la noi, de multe ori chiar la cerere, doar ca pronuntia e in plop deoarece nu spune F, L, R, sau le inlocuieste, de ex, in BUNI spune MUNI da daca o pun sa silabiseasca, spune BU NI dar impreuna ii iese MUNI. O pasioneaza alfabetul si numerele asa ca le stie pe toate a-z si 1-10 atata doar ca pe unele nu le poate pronunta. Ea chiar pare un late talker ca in rest pare un copil foarte normal, sociabil, destul de ascultator, prietenoasa, descurcareata, curioasa, etc. si de cand imita ce spunem si numeste ea singura nu mai imi fac griji deoarece o vad ca progreseaza.

    Iti sugerez sa faci bussiness cu carticelele, daca spui ca ai talent, poate le foloseste altor copii cu dificultati.

  4. Dacă știe numere, litere, e o treabă. Fii-mea nu recunoaște încă nicio cifră 😦 știe că sunt cifre, dar toate sunt „opt” pentru ea… Pronunția greșită se corectează cel mai ușor, dacă nu de la sine, pe măsură ce crește, cu un logoped rezolvi problema. Dar la doi ani și ceva e normal să pocească litere.

    Cu cărticelele… poate le fac PDF și pe pun pe aici, să le descarce cine are nevoie. Dacă găsesc puțin timp, să le iau din urmă!

    • Eu cu ea am procedat in felul urmator: ce a interesat-o i-am dat. Nu a interesat-o sa repete cuvinte, nu am insistat, au interesat-o literele si cifrele (lol-nick-ul tau) i-am dat litere si cifre si asa mai departe, acum o intereseaza si sa repete cuvinte asa ca repetam, mai nou stie sa spuna cateva culori, dar doar rosu si albastru de la ea din cap. Eu sper sa nu avem nevoie nici de logoped, o sa vedem pe parcurs daca isi descalceste limba, daca nu, n-am chef s-o las raraita sau mai stiu eu ce. DIn pacate mai are o problema la picioare, putin platfus care trebuie rezolvat, chestia e ca e foarte activa si foarte bine dezvoltata, ieri se juca cu o fetita de 4 ani care nu poti spune ca nu era bine dezvoltata si era aproape cat ea. Ce m-a amuzat e ca se intelegeau bine desi a mea nu comunica verbal dar intelegea cumva ce ii comunica cealalta si se descurcau, apoi aia m-a trimis acasa si sa vin dupa Thora la noapte :)) cred ca i-a placut de Thora 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s