Cum eșuează complet o după-amiază de vară

Mai întâi și mai întâi, trebuie să spun că mi-aș dori enorm să existe dumnezeu, ca să-l pot insulta în cele mai urâte feluri posibile și, deși nu îmi place violența, nici măcar verbală (e o formă de abuz), pot fi foarte creativă când e vorba de asta. Dar, dumnezeu nu există și nu am pe cine să bag în mă-sa. Poate, cel mult, pe Zeul Hazard, entitate volatilă și imposibil de definit, care guvernează fără pic de grație, interes sau intelect întreaga existență universală.

Apoi trebuie să spun că azi este ziua de vară perfectă. Nu e zăpușeală (deși eu apreciez și zăpușeala și canicula sufocantă, pentru simplul motiv că sunt rare lucrurile pe care le urăsc mai mult decât frigul). E soare, adie vânt, la umbră e o plăcere, la soare e exact atât de cald ca să fie bine și e senin și miroase a vacanță și a verdeață și a flori.

Și am hotărât de ieri să mergem în parc azi, la caruselul cu căluți. Trebuie să povestesc cum e cu treaba asta cu căluții.

Toamna trecută, prin octombrie, deja nu se mai putea merge prin parcuri din cauza vremii infecte, umede, gri și scârboase și, oricum, copilul meu deosebit nu găsea în parc altă plăcere decât să alerge după alți copii, care o ignorau complet, sau să scobească în nisip și să-l răsfire printre degete până îl lua vântul și ajungea în ochii cuiva. Fii-mea s-a dat în viața ei în leagăn de maxim treizeci de ori, după care nu a mai vrut (dintr-un motiv care, ca toate motivele ei de refuz, ne va rămâne total necunoscut). Pe tobogan s-a dat cam de vreo douăzeci, de câteva ori că a vrut, o dată pentru că s-a urcat singură din cine știe ce pornire irepetabilă și, în rest, pentru că am tot încercat să o convingem să se mai dea și am pus-o în capătul de sus și am lăsat-o să alunece. Are și un căluț-balansoar, în care s-a dat cam tot așa, de câteva ori, până nu a mai vrut deloc (imposibil, inutil și stupid ar fi s-o oblig să se dea huța ca să se distreze forțat!) și care acum stă degeaba prin camera ei și adună praf. Ăsta e contextul.

Într-o seară am fost la AFI, după cumpărături în Real. Fii-mea a vrut să urce pe scările rulante, așa că am urcat. Și sus erau „ursuleții”, un carusel cu borcane de miere gigantice, îmbrățișate de câte un urs uriaș, fiecare îmbrăcat cu tricou cu dungi, fiecare de altă culoare.  Și, ca niciodată, total surprinzător și din senin, fetița mea ciudată a vrut să se dea în „ursuleții de miere„. 10 lei tura de 3 minute, a rip-off, dar asta e, când ai copil care nu vrea niciodată nimic din ce fac alți copii și deodată vrea, nu mai contează jaful pe față și te scobești în buzunare și faci, aproape în fiecare zi, câte o tură de „ursuleți de miere„.

A venit primăvara și am descoperit caruselurile cu căluți din Cișmigiu. Gratis și, pe deasupra, la aer. A vrut să se dea, așa că ne-am bucurat că puteam scăpa de cotizația aproape zilnică la Zorky Planet, locul cu ursuleții. Și am înlocuit ursuleții din AFI cu căluții din Cișmigiu.

Așa că am convenit ieri seara că azi ne trezim de dimineață, mâncăm ceva, facem pipi la oliță și nu în pat și plecăm la căluți, să vedem lebedele negre și păunii și să hrănim porumbeii (pentru care am cumpărat mei din Moghioroș, special). Totul a mers perfect. Ritualul îmbrăcării, de obicei cu ceva fițe, a decurs fără mari obstacole (ce-am mai luptat și cu asta… i-am făcut o carte desenată cu fetița care nu voia să se îmbrace și numai așa a fost convinsă că e mai bine să nu urle și să nu se zbată la fiecare bluză trasă peste cap). Și-a ales păpușa pe care s-o ia cu ea. Pe urmă, după obicei, a zis „Mami, dă-mi mânuța!” și, peste o secundă, când deja îi întinsesem mânuța, „Nuuu!!!” și a început să bâzâie. I-a distras atenția ta-su, ieșind pe ușă cu diverse pungi de dus la mașină, așa că a ieșit după el și a uitat de bâzâială. Toate OK, ajungem la mașină, pornim, ajungem lângă parc, găsim greu loc de parcare, parcăm, coborâm din mașină, pornim spre parc și gata. S-a oprit în drum și a început să bâzâie. Am încercat toate tips&tricks-urile clasice și cele pentru situații speciale și ce vrei și ce nu vrei, dar nimic. Așa că, după cam o oră de negocieri, discuții, hai și stai, am luat-o de aripi, am plasat-o în mașină și am plecat acasă. În fața casei, n-a vrut să meargă pe jos. S-a trântit în praf, așa că am luat-o de o aripă și hai, târâș-grăbiș (are 20 de kile, pur și simplu nu mai poate fi dusă în brațe), ne-am îndreptat spre scara blocului.

Aud un cotcodăcit de babă indignată, din frunziș: „N-o mai târî!!!” Mă uit să văd cine era sfătoasa, dar baba dispăruse, la adăpost. Suntem buni la urlat de pe geam și judecat pe alții, dar la asumat răspunderea celor spuse… nu. Probabil a vrut să evite să-i zic vreo două. Și i-aș fi zis…

Nu pot să descriu cât m-a umplut de nervi chestia asta. Inepta de babă habar n-avea că mi-am folosit toată răbdarea, ideile, energia, timp de patru ani, patru luni și O ORĂ ca să transform un copil cu întârzieri de dezvoltare și limbaj într-un copil care pare să aibă șanse să ducă o viață cât de cât normală. Nu strălucitoare, normală. Baba aia nu s-a gândit nicio secundă că poate știu eu de ce o trag pe fii-mea de mână, în loc s-o car și că o singură concesie la un astfel de copil duce la regres aproape instantaneu. Baba a gândit reacționat după niște aparențe și atât.

Terapia și comportamentul profund opozițional al fie-mii duc inevitabil la momente (uneori câte o oră)  în care copilul țipă, se împotrivește, urlă să fie lăsat în pace, se tăvălește pe jos și izbește cu pumnii și, dacă nu-l ții, își face vânătăi și uneori face vânătăi pentru că îl ții să nu-și spargă capul… oare ce cred babele cartierului că se întâmplă cu copilul meu de fiecare dată când se aud urlete și zbierete și „Lasă-măăăă!!!” și „Ajutor!!!” de la noi din casă?

Când o să înceteze maimuțele vorbitoare să simtă nevoia să se amestece în viața altuia?

Parcă nu mi-e de ajuns că trăiesc în fiecare zi o luptă. Mai lipsea și o dojană (inutilă și fără sens) de la o babă.

Acum fii-mea doarme. Înainte să adoarmă a fost supărată. Doar n-a ajuns la căluți azi, nu în condițiile ei imposibile.  Al meu ascultă metale grele și freacă un laptop. Mai mult ca sigur, baba este plină de milă pentru copil și de sfântă indignare a propos de mine și n-are pace sau povestește cu lux de amănunte la tot cartierul ce mamă nenorocită sunt și cum chinui copilul ăla, săracu’, în vreme ce cârdul de gâște babe scofâlcite care o ascultă clatină din cap cu dezaprobare. Iar eu… Eu sunt deprimată, scriu pe blog ca să am ce citi când oi avea mintea mai limpede și fac de zor tabele cu ANTECEDENT, COMPORTAMENT, CONSECINȚĂ și nu reușesc să găsesc nicio altă variantă de abordare a problemei, că am încercat tot ce m-a dus capul și nu știu, nu merge… Am nevoie de o scânteie, cum a fost atunci când am învățat-o să spună „DA” – de exasperare, am luat-o de buze și am mimat un „da” cu ele, în timp ce spuneam „DA!” – și a mers! Dar nu vine scânteia aia, și pace.

Afară e încă atât de cald, de plăcut vântul, de vară.

S-a dus dracului și weekendul ăsta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s