Sărbători furate de Biserică

La noi, Moș Niculae a venit pe furiș, cum îi e obiceiul – surpriza matinală  a copilăriei, semn că treaba cu Moș Crăciun e serioasă. A adus un urs maaaare și pufos și o mulțime de dulciuri. Trebuie să vezi cum reacționează un copil când află că cineva misterios i-a adus cadouri. Unii se bucură cu zgomot, sar în sus, țipă de bucurie. Alții, cum e fii-mea, râd din ochi și își iau comorile în brațe.

***

Unde vreau să ajung? Păi, aici. Aici se termină povestea cu Moș Niculae și începe aiureala cu pupatul de morți uscați, popi hoți, înveșmântați în țoale strălucitoare să ia ochii mulțimii și plini de vorbe cu meșteșug, să ia oamenilor și mințile, ca pe urmă să le ia banii.

Nu-i așa? Ba fix așa e!

Deschid televizorul și aud două vorbe leșinate despre ghete lustruite și cadouri „de moș” și pe urmă văd o grămadă de risipă de emisie pe niște popi de prin diverse locuri băunind pe limba lor în fața mulțimilor de amărâți creduli. Plus un pupat de moască. Bonus.

Și mă gândesc cum anul ăsta croncăneau că gata, să fie sărbătoare legală Sfântul Andrei, care e cumva un soi de Halloween românesc, fiind de fapt o monstruozitate creștino-păgână în care se amestecă strâmb și fără sens tot felul de practici. Are Sfântul ăsta ritualuri cu usturoi de gonit strigoii și cu chestii divinatorii puse sub pernă, plus simboluri ale rodniciei cu grâu pus la încolțit, dar vine și popa über allesbălălăie că Dumnezeu, mântuire, smerenie, veci, aleluia, amin.

Adică, popii trolează fiecare fir de bucurie mireană. Să nu cumva să te bucuri de ceva și să nu vină aghiuță popa să-și vâre coada. Să nu carecumva să existe vreun ritual altfel decât religios sau de stat. Le-ar asimila și pe cele de stat, vai ce le-ar mai înghiți, dar nu prea se poate. Așa că trolează orice altceva. În afară de ziua femeii, desigur, femeia nu e om în creștinism.

Și Crăciunul a pățit la fel, mai demult, când bradul păgân care ținea viața naturii în casă, ca speranță că vine primăvara, a primit steaua de la Betleem în vârf și îngeri cu trâmbițe între crengi. Noroc cu americanii și apetitul lor pentru mitologii consumeristo-glamoroase, că altfel nu-l aveam pe Moșu’ cu sania lui trasă de reni, cadouri sub brad și ciorapi umpluți cu bombonele. Ne mâncau popii cu aleluia lor și trebuia să îndur ce îndur de Paște, sărbătoare pe care au canibalizat-o mult mai demult și care e un copil urât al tuturor tradițiilor posibile, de la pasca evreiască despre plecarea din Egipt la ouăle păgâne care vesteau vesel nașterea primăverii, totul cu toppingul horror al execuției lui Hristos pe cruce și twistul aproape hollywoodian cu învierea.

Și dacă ar fi sărbători bucuroase, astea creștine, ar fi o plăcere să le trăiești.

Îmi plac ritualurile și le privesc cu plăcere, dar totul e până acolo unde mi se spune că sunt o păcătoasă și că trebuie să mă pocăiesc, să mă smeresc și altele asemenea, ca să obțin mântuire, veci, rai, aleluia, amin.  Și că Dumnezeu și-a torturat fiul ca, după o logică dubioasă, să mă salveze pe mine, care nu am făcut nimic rău – nici nu mă născusem.

Așa că mă irită toată bălălăiala asta a sărbătorilor în versiunea lor creștină. Oamenii ăștia nu sărbătoresc de fapt, ei săvârșesc, împlinesc, performează. Cel care a ținut post nu se bucură de nimic după ce a terminat de mâncat ierburi, deși el e mort după carne, ouă, lapte și brânză, ci se smerește și se spovedește după o curățare temporară de o murdărire imaginară și nici măcar nu are garanția că gata, a terminat cu povestea aia insidioasă cu păcatul. Cine se duce la biserică simte un soi de bucurie, dar e mai mult un fel de beție socială combinată cu sentimentul că, uite, de data asta poate îl iubește și pe el ăl de sus, că și-a făcut datoria și de data asta. Știți că psihologii atrag părinților atenția ca niciodată să nu condiționeze iubirea, pentru că atunci copiii ajung să crească sub o teribilă presiune – să fie disperați să facă orice, până la epuizare, ca să fie iubiți și acceptați – și trăiesc într-o continuă stare de nesiguranță și frică de abandon. Este exact ce simte un adult din ăsta care nu a reușit să crească și care se raportează mereu la judecata părintelui de sus, care te va pedepsi cu iadul veșnic dacă speli duminica, dar care te iubește dacă trăiești în curăție, mănânci legume multe zile la rând în perioadele specificate, te închini și îți declari adorația, recunoștința și frica în fiecare zi, oră, chiar minut.

Cum să-mi placă, așadar, felul în care tratează creștinismul sărbătorile?

Nu. Moș Niculae nu e despre Sfântul care a făcut și a dres pentru Dumnezeu și a cărui mână dreaptă, moartă, uscată și tăiată o pupă turma chiar acum, cât eu scriu blasfemia asta. Moș Niculae este despre surprize pentru copii, bucurie inocentă și… răsplata pentru lucrurile bine făcute (ordine prin cameră, ghetuțe curate).

Moș Crăciun nu e despre nașterea lui Isus, ci despre prilejul de a aduna tot familionul la o masă decorată frumos, în miezul iernii, când e frig și nu-ți arde să ieși din casă. Și e despre cadouri, despre plăcerea de a răscoli prin magazine după chestii frumoase, utile și pe gustul celor care le vor primi și despre iscusința de a găsi toate astea fără să faci praf portofelul. Și e un pretext ca părinții să scoată niscaiva cântece și poezii din plodul, altminteri încăpățânat, ca să le filmeze și să i le arate mai încolo, când o crește. Și e miezul începutului iernii.

Paștele e despre primăvară și renașterea naturii, despre ziua care crește și florile care încep să apară, ca să vină, în sfârșit, vara. Ouă roșii și distracția vopsitului, mirosul de cozonac, pâinea asta delicioasă, făcută cu tot ce ai mai bun în casă, care arată că e cu adevărat sărbătoare. Și, din nou, cadouri și iar cadouri pentru copii.

Și tot așa.

Mai lăsați-mă cu mortăciuni care trebuie pupate, popi cu poale largi sub care trebuie să te bagi și unde trebuie să spui cât de nemernic și demn de pedeapsă ai fost, cu regimuri alimentare aiurite și cu nașteri miraculoase, morți violente și învieri discrete, să le vadă numai doișpe oameni și-o femeie (că femeia nu e om la creștini).

Terminați cu simulacrele astea de sărbători care, oricum ai da-o, tot la moarte te duc, într-o formă sau alta.

Eu sunt vie și trăiesc. Mă bucur de viață.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s