O poveste cu o fetiţă care creşte

Acum două zile ne-am nimerit într-un magazin, ca toată suflarea pe vremea asta, iar magazinul era plin de jucării. Mari, mici, pentru băieţei şi pentru fetiţe, pufoase sau colţuroase, colorate şi tentante, dădeau toate să sară din rafturi direct în coşurile părinţilor.

Sigur că fii-mea a văzut un căţel din pluş. Şi, normal, pentru că era la îndemână, l-a luat în braţe şi a declarat ferm: „Mami, iau căţelul ăsta acasă”. Căţelul – o bijuterie. Pufos, perfect lucrat, un mic husky cu ochi albăstrui şi blăniţă de mângâiat. Normal că l-a vrut. Mi-a plăcut şi mie, dar ei? Numai că e perioada cu Moşul, aşa că mă gândesc să aducă el jucăria. Zic „păi ţi-am mai cumpărat ceva azi şi, în plus, zilele astea ar cam trebui să-l aşteptăm pe Moş Crăciun”. Hotărâtă, spune rar, dar cu teamă că va trebui să renunţe: „Nu… îl vreau acum!”

Mijloc de magazin, lume, priviri.

Hotărâtă să nu cedez, negociez fiecare fir de blăniţă din căţel. Fii-mea, nimic. Îl ţine strâns în braţe şi clipeşte des, mai să plângă şi mai să plâng şi eu de mila ei, ca orice mamă care ştie că trebuie să-i crească puiul şi că asta doare. Vine şi o angajată a magazinului, să ajute la convingere: „uite, mi-l dai mie şi eu îl pun deoparte, că Moş Crăciun aici îşi face cumpărăturile şi îi zic că e pentru tine”. Fii-mea strânge cu disperare căţelul. Când să cedez, oftează adânc, îl pupă (de mi s-a rupt inima-n mine) şi mi-l dă, resemnată. Îl dau mai departe şi zic „să-l puneţi deoparte, că vine Moşul după el”. Şi plecăm, fii-mea uitându-se din când în când peste umăr.

În cinci minute eram înapoi. Am zis copilului că am uitat să iau ceva şi am mers să iau căţelul. Acum aşteaptă să fie împachetat şi să facă cea mai frumoasă bucurie unei fetiţe de cinci ani, care a învăţat să amâne bucuria, să creadă promisiunile părinţilor şi să renunţe, dacă e nevoie. A fost incredibil momentul în care mi-a întins căţelul, după ce s-a gândit, s-a luptat cu ea însăşi şi s-a hotărât. Pur şi simplu, copilul meu a luat o decizie. A stat, a cântărit lucrurile şi a ales să aştepte. Şi să aibă încredere.

Sunt atât de mândră de ea! Şi abia aştept s-o văd că se bucură de căţelul ei de pluş – pur şi simplu, l-a câştigat. Şi a mai crescut puţin.

Anunțuri

24 comentarii la “O poveste cu o fetiţă care creşte

  1. Anterior ai spus „De ce sărbătoresc Crăciunul … să plantez undeva, în adâncul ei, o amintire de iubire, siguranţă şi bucurie. ”
    Se pare că plata pentru punctuala şi iluzoria bucurie este că „a învăţat să amâne bucuria, să creadă promisiunile părinţilor şi să renunţe”.
    Nu cumva acestă bucurie este în capul nostru şi nu al lor?
    Măcar dacă acestă bucurie era legată de o fărâmă de realitate şi nu de o construcţie comercială…

    • E mai complicat de atât.

      1. Bucuria – da, poate fi doar în capul nostru. De acord. Nici nu cred că are cum să fie în altă parte, pentru că cei mici cresc așa cum văd acasă, iar noi asta am văzut. Dacă cresc între oameni cărora le ninge și le plouă mereu, așa se fac și copiii când devin adulți. Sau, în orice caz, reușesc mult mai greu să se echilibreze. Dacă au norocul să crească într-o familie echilibrată, atunci lucrurile sunt așa cum e bine să fie. Noi – de exemplu – avem bucuria asta pentru că ai noștri au pus-o acolo, în noi. Iar eu sunt recunoscătoare pentru asta. Nu de alta, dar cum știu că nu există viață după moarte, e o mare mângâiere să am din când în când sentimentele copilăriei și senzația că ai mei sunt, cumva, cu mine. Știu că e o iluzie, dar e atât de plăcută, încât o savurez în ciuda realismului. Pur și simplu. De dor.

      2. Bucuria e punctuală și iluzorie. Așa e cam orice bucurie, de fapt. Nu e nimic rău în asta. E plăcut și atâta tot. Dacă te bucuri de ceva, chiar dacă e o iluzie, e OK câtă vreme știi asta și revii la normal după ce trece momentul. Așa e și când te uiți la un film bun sau citești o carte bine scrisă. Trăiești alături de personaje, deși normal că știi că nu-s adevărate. E OK. Face parte din a fi om, din a avea imaginație și din a căuta senzații peste tot.

      3. Iar faptul că “a învăţat să amâne bucuria, să creadă promisiunile părinţilor şi să renunţe” nu e o plată pentru bucurie. Nici pe departe. I-aș fi luat oricum cățelul. Ar fi primit oricum sumedenia de cadouri deja pregătite. Ce s-a întâmplat acolo e altceva – fii-mea, despre care câțiva specialiști (neurolog pediatru, psihopedagog, psiholog) au zis că nu are mari șanse să fie un copil ca toți ceilalți și care a trebuit educată și învățată altfel decât ceilalți timp de aproape trei ani de zile, a avut un comportament care, pentru mine, înseamnă ceva mai mult decât înseamnă pentru o mamă al cărui copil evoluează de la sine. Cu alte cuvinte, copilul meu a reușit performanța extraordinară de a duce până la capăt un proces de negociere interioară și de a-și amâna recompensa. Cortexul prefrontal a învins amigdala. Breakthrough! Nu vă puteți imagina ce triumf e ăsta pentru ea. Practic, am speranța că va putea merge la școală copil normal.

  2. Nici eu nu-s de acord cu „negocierea” asta: cand o fi sa ma duc in magazine cu ai mei (acu „al mare” are numai 2 ani si 3 luni), facem lista de acasa si zicem ca nu luam altceva decat ce e pe lista si basta. Desi nu ii prea vad pe baieti mergand cu mine prin magazine, dar na, in caz ca:)

    Povestea cu Mosul nu o sa le-o servesc deloc, prefer „reuniune anuala de familie cu cadouri de la cei care ne iubesc si pentru cei pe care ii iubim”.

    • Pentru noi, mitologiile au făcut minuni. Practic, fiecare mit a ajutat-o să asimileze concepte. Magia e un puternic motivator, iar noi avem nevoie de toți motivatorii pe care îi putem exploata – e timp să punem miturile la locul lor, când mai crește. Deocamdată, ne trebuie Moș Crăciun și zânele și spiridușii și elfii și vrăjitoarele. Am evitat mitologia creștină, din motive lesne de înțeles, dar în rest, am mers „la liber”. Cum eu am ajuns adult și nu îi fac altar lui Zeus și nici nu stau smirnă de frica lui Moș Niculae cu vărguța lui, așa o să crească și ea și va fi OK. Puțină magie e minunată la vârsta asta, cred că face parte din copilărie și cred că nu e ceva dăunător. Are, oricum, o viață la dispoziție să fie cu picioarele pe pământ.

      Și noi mergem cu listă și de obicei nu face din astea – știe că luăm numai ce e de luat și basta. Dar, de data asta, chiar i-a plăcut cățelul – atât de mult, încât a trecut peste regulă. Mie mi-a dat un prilej nemaipomenit, așa că am profitat de el, atâta tot 🙂 Win-win!

      • Pai concepte poa’ sa invete si fara mituri…ce invata din conceptul de mos craciun mai mult decat ca „daca esti cuminte primesti cadouri de la o fiinta imaginara care ar trebui sa fie una singura, dar de fapt sunt o suta de mii pe strazi si la televizor”? Nu ar fi acelasi lucru invatat daca i-ai spune „daca esti cuminte, la sfarsitul anului familia o sa iti faca X cadouri”?

        Avem cu totii nevoie de „coping mechanisms” dar nu ar fi mai bine daca ar fi reale? Poa’ sa viseze la o vacanta faina cu familia, undeva pe o plaja ca-n filme, la o petrecere de ziua ei in care sa se imbrace in ce costum vrea ea alea alea, ce nevoie are de zane si spiridusi? Mie una imi era frica de chestiile astea, preferam povesti cu copiii din bloc si sa dorm cu pisica:)

      • Conceptele se internalizează cel mai bine prin mituri. Practic, copilul „vede” cum se rezolvă o situație-poveste și folosește concluzia ca un fel de morală. De exemplu, din Cenușăreasa, copilul învață că oricine poate să reușească (cu puțin ajutor – nașa), în condițiile în care are o bază (papucul de cleștar). De la povestea cu Moș Crăciun învață că un comportament dezirabil are efecte plăcute – iar recompensa nu vine de la familie, tocmai aici e esența – ci de la ceva necontrolabil (Moșul – simbol pentru lume, oameni). Dacă recompensa vine numai de la familie, copilul ratează (sau integrează mai greu) conceptul de comportament acceptabil în general. Nu e neapărat să fie așa, dar cu un Moș Crăciun treburile se simplifică.

  3. Suna fain ce zici, dar nu prea cred. Cine zice despre concepte internalizate cel mai bine prin mituri? Cum se masoara internalizarea asta si de ce are rezultate mai bune decat o „poveste” cu oameni din viata de zi cu zi? Exista o gramada de feluri in care sa invete morala de la oameni ca ea, nu neaparat de la spiridusi, zane si vrajitoare.

    De cand am citit poezia Gandacelul nu am mai calcat nici macar pe o furnica si ma gandeam ca si oamenilor le putem face rau fara sa vrem…voilà internalizare, decontextualizare si recontextualizare pornind de la un baiat care a strans prea tare in pumn o mamaruta. Ca sa nu mai vorbim de Zdreanta (asta cu animalele vorbitoare o accept, cu farmecele si magia am eu ce am:)

  4. Si cand o sa inteleaga ca parintii l-au mintit cu tot frelul de Mos Craciun si alte balarii … n-as vre asa fiu in pielea copilului ! Cu atat mai mult cu cat este un copil special : iar pentru astia „speciali” ( sunt unul dintre ei, vorbesc din experienta ) este extrem de important sa nu fie mintiti ( indiferent sub ce pretexte ).
    Nu o sa mai dea doi bani pe toate bucuriile si cadourile cu care l-a prostit Mos Craciun ( bine ar fi sa ma insel ). Pe mine ma apuca frustrarea si furiile si acum, dult fiind, cand imi amintesc cum m-au mintit jegurile alea, cu Mos Craciun : a fost una din cele mai mari umilinte si dezamagiri care le-am trait.

  5. Dupa cate observ eu aici sunt doua directii … in aceeasi directie. Vad reactia Ioanei si a lui Tzipi, una tematoare de atare personaje, alta dezgustata de inselaciunea parintilor si pe tine, autoareo care spui ca ai trecut foarte usor peste chestia asta. Mda, si eu am trecut foarte usor…la 6 ani m-am prins de ceva si am intrebat..si mi s-a confirmat, nu mai stiu ce reactie am avut. Dar cum imi incepusem comentariul, observ ca nici una dintre voi nu se raporteaza la aceasta „descoperire” ca la un eveniment fericit. Unii sunt suparati, altii AU TRECUT peste…deci este ceva peste care sa treci, o dezamagire…poate pentru ca nu exista mos, poate pt. ca ai fost mintit asa ca desi ai avut 2-3 ani de bucurii cu mosul, experienta „descoperirii” este nasoala. In consecinta, eu am decis sa fiu sincera cu fii-mea. Da, este mintita constant la gradinita cu mosu, dar … cum mai povesteam pe aici, desi este desteapta, nu are un vocabular foarte dezvoltat si eu zic ca asta se traduce si printr-o lipsa mai mare de concepte, deci nu intelege care-i faza cu mosu, nu la modul efectiv. La anul va intelege cu siguranta si eu voi fi acolo sa-i spun ca e o poveste si „role play”. Eu nu ma simt bine mintind-o, de dragul a nimic. Daca ceilalti o mint si ea stie, nasol pentru ei ca scad in ochii ei, eu o tratez ca pe o persoana si persoanelor nu le place sa fie mintite.

    • Eu am sentimentul că fii-mea cam ştie care e treaba, dar că îi place joaca de-a crezutul. La fel face şi cu zânele (Tinkerbell e preferata ei). În mintea ei e posibil orice acum, aşa că explorează. Pentru noi e foarte important că a început jocul imaginativ şi vrem să cultivăm imaginaţia şi imaginarul – creativitatea stimulată dezvoltă cogniţia. La noi a funcţionat aşa – până să apelăm la imaginar (noi respingeam total orice chestie care nu era reală), copilul a vorbit puţin şi prost. Eram disperaţi. Aşa că am fost dispuşi să încercăm şi ideea asta şi (nu cred că a fost coincidenţă) şi-a dat copilul drumul la vorbă.

      • Ce sa zic..poate avand in vedere specificul fetei tale, chestia asta a ajutat-o unde alti copii o fac pur si simplu si astfel sa fie un rau mult mai mic decat absenta vorbirii, dar momentan am motive sa consider ca in cazul copiilor cu dezvoltare normala nu e cazul sa se apeleze la aceste povesti in acest mod…magic, adica sa fie facuti sa le si creada a fi adevarate.

  6. oameni buni, sunteti nebuni! 😛 alina, tu imi intelegi rimele…
    fratilor, copiii au nevoie sa se simta iubiti permanent. sincer. atat.
    va simt fiecare bataie a inimii si stiu cand va indepartati, chiar cand voi nu va dati seama. pe copii nu-i poti minti, oricat ai vrea. cu sau fara mos craciun, daca te-ai descurcat bine si i-ai ales cadourile cu tot sufletul, gandindu-te la el, nu la tine (ce crezi tu ca ai vrea pentru ea si nu ea pentru ea), nu la bani, nu la reguli si legi si concepte, si frici si frustrari samd, cu mosul descoperit sau cu el sincer inexistent, acea amintire va ramane asa cum a fost creata. copiii, mai ales cei sub sapte ani comunica prin sentimente, nu cuvinte sau concepte. si voi puteti spune, despre absolut fiecare cadou pe care vi-l amintiti, cine l-a luat, mama sau tata. de ce l-a luat. si copiii vostri sunt la fel. ii pui blugi si jaca daca porti blugi si jaca, il aduci pe mos craciun deghizat daca asta te amuza pe tine sa-i oferi lui, dai cadouri, nu dai cadouri.
    dar lumea fantastica este singura lume reala in care traiesc copiii vostri. lumea reala e prea mica, periculosa si limitativa pentru ei. copiii nostri traiesc intr-o lume fara limite. e singurul loc in care va puteti intalni cu ei. lumea nostra „reala” nu exista pentru ei.imaginati-va o fetita de 5 ani care afla, cu sinceritate, ca o sa „aiba ciclu” si o sa-i curga sange din ‘pasarica”. sau un baietel vioi de 7 ani, ca va ejacula, adica o sa-i sara din putza niste muci lipiciosi si albi…. exemplu cu sexul este intentionat ‘de impact”… dar putem avea exemple mai elevate, cum ar fi rata de schimb valutar pentru un pusti de 4 ani jumate care vrea o jucarie exorbitant de scumpa din magazinul cu suveniruri dintr-un aeroport. trecerea din lumea lor in „lumea nostra”, a adultilor, se face, cu greu, de la 6 -7 ani incolo… si trecerea reala are loc, ghici unde, in adolescenta. acela e primul moment in care lumea adultilor incepe sa devina accesibila fostilor copii. daca nu ai reperele tale deja formate – zana, mosul, bau-bau etc., nu iti gasesti reperele nici in lumea celor mari.
    si, in plus, cum ar fi sa nu mai zicem nimic de faust. ca doar nu exista. nu? sau sa nu mai numim complexul lui Oedip al lui Oedip, ca nici el n-a trait pe planeta terra, nu? pe „narcisim” il scoatem din orice calcul, Narcis ala chiar ca era o prostie! sunt mosi craciun peste tot. pentru ca asta ti se intampla… cresti si te faci „mos craciun” pe 25 decembrie (sau 24 seara), dai de bani si te faci Scrooge fara sa te prinzi macar, te uiti prea mult in oglinda si crezi in terapia prin shopping esti fata cea rea a babei… asa ca, nu prea se poate fara simboluri.
    nu e vorba de copii normali sau anormli, defecti sau perfecti. toti copiii cresc cu dragoste. atat. pe bune. si cu povesti. doar cu povesti. povesti de dragoste despre lume si viata. e cel mai simplu si eficient mod de a vorbi sincer cu ei. si e foarte funny!

  7. Cred ca „imaginatia” e cuvantul cheie aici si ca totul cam depinde de cum li se prezinta povestile: li se da de inteles ca sunt „imaginare” si ca fiintele care le populeaza nu exista decat „in imaginatie”, acolo unde pot sa mearga oricand sa inventeze ce personaje vor ei, sau li se servesc zane maselute care vin si iau dintii de pe acoperis si mosi craciuni care aduc cadouri si spiridusi care nush ce.

    E importanta imaginatia, asa cum e important Faust sau Legendele Olimpului, atata timp cat ramane doar „imaginatie”.

    Eu am fost destul de dezamagita cand mi-au zis ca nu exista mos, nici iepuras, si ma intreb de ce e nevoie sa le zicem ca exista daca nu exista, sa aducem cu forta creaturi in viata lor, care fac si dreg, doar ca la un moment dat sa ii luam cu „stii mama, de fapt bla bla”. Le citim povesti cu tot felul, dar sunt „povesti”, nu vine Fat Frumos sa ii faca nush ce daca nu-i cuminte, nici Praslea cel Voinic sa ii aduca bomboane, asa cum nici Mos Craciun nu vine, nici iepurasul. Nici politia sa ii ia, nici tiganii sau mai stiu eu ce cacaturi le servesc unii ca sa ii calmeze.

    • Subsriu. Pe scurt, observ ca multi confunda „fantezia, imaginarul” cu „imaginarul prezentat ca fiind real”. E aiurea. Nimeni nu zice sa nu spui povesti sa nu visezi. Diferenta e ca unele din povesti au statut special, unele personaje au statut special. Mos craciun, iepurasul, isus, etc, ei sunt prezentati ca fiind reali. Exemplele cu fata mosului si fata babei nu intra la categoria asta. Concluzie – simbolurile pot fi ultra prezente in viata copilului fara ca personajelor care le intruchipeaza sa li se atribuie o existenta reala, efectiva.

      • „Isus, nu, că vin popii cu el și zic că e real, dar ce aveți cu zânele și moș Crăciun?”
        Pai avem, ca nu e nici o diferenta intre ei. Si iata, asa cum crede in Tinkerbell si ca trebuie doar sa crezi, asa poate fi convinsa si cu Isus. De asemenea, nu sunt convinsa de ideea asta ca trebuie noi sa-i dezamagim …ca sa nu-i dezamageasca altcineva inainte. Mai degraba vad ideea asta ca falsa si ca o incercare de a rationaliza ceva … de a gasi the silver lining…dar nici macar. Adica doresti sa ii spui povestile astea si alegi sa consideri ca mai bine o dezamagesti tu decat altcineva dar mai degraba doar din dorinta de a nu renunta la a-i insufla aceste povesti.

      • Diferenţa fundamentală între chestiile religioase şi basme este că, în cazul basmelor, societatea nu presează individul să creadă, să performeze ritualuri, să adere. Iar de aici, strategia e evidentă: avem nevoie de mituri, ok, le folosim pe cele care nu pun în pericol gândirea raţională ulterioară şi inoculăm pentru restul (cele religioase). Simplu 🙂

      • Eu nu discriminez 🙂 ce e poveste e poveste si trebuie luata ca atare. Eu vad atitudinea de a crede pur si simplu o poveste ca o trambulina pentru a crede prostiile religioase, nefiind nici o diferenta intre ele (efectiva) nu vad cum poti sa determini copilul sa vada diferenta…o poveste este o poveste si daca o crezi pe una fara motiv rational, de ce ai respinge pe alta, cu atat mai mult cand unii isi dau silinta sa te convinga (religiosii prozelitisti). Mnah, bine ar fi sa ma insel 🙂 Probabil ca mediul din familie conteaza ceva, dar e importanta si inclinatia naturala a copilului adica daca e un copil mai degraba credul sau mai degraba sceptic (eu am fost din a doua categorie desi nu aveam nici picior de sceptic in jurul meu) de aceea zic ca in cazul unui copil cu inclinatii de credulitate, incurajarea de a crede povestile astea e mai degraba riscanta.

      • Eu discriminez.

        Am fost genul de copil naiv şi credul, dar am avut noroc cu tata, care m-a învăţat să întreb şi să mă întreb. Altfel, credeam acum şi-n Zeus 🙂 🙂 🙂

        Deci a fost „nurture vs. nature” şi educaţia a învins natura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s