Vrem doar angajați model, nu-i așa?

O mare de roboței
O mare de roboței (de aici: eman2060.wordpress.com)

Strength is irrelevant. Resistance is futile. Negotiation is irrelevant. You will be assimilated. Freedom is irrelevant. Self-determination is irrelevant. You must comply. We will work as one mind. You will become one with the Borg. (StarTrek, normal!)

Stau și mă tot gândesc la asta de ceva vreme. Azi m-am hotărât să și scriu ceva.

De când m-au înregimentat ai mei în grădiniță și apoi în școala primară, am avut probleme de adaptare. Privind în urmă, îmi dau seama că nu erau tâmpiți cei cu care interacționam, dar că eu eram altfel decât restul colegilor. Eu coloram cocoșul cum îmi venea mie, nu după model. Eu scriam cu stânga, dar și cu dreapta. Eu nu eram niciodată atentă, dar dacă mă întreba învățătoarea despre ce e vorba în lecție, îi spuneam tot. Eu am plecat să mă joc în parc în plină ceremonie de „ungere” ca pionier. Și tot eu am fost în mod felurit și creativ sancționată pentru toate astea.

În liceu mi-am zis OK, hai să schimb ceva. Am devenit manifest ceva mai compliantă, deși am ținut de multe ori să explic că mă conformez pentru că sunt obligată, nu pentru că îmi convine. Nu a fost destul, pentru că sistemul voia să îmi și placă să fiu așa cum impunea.

La primul job, la fel. Și la al doilea. Să vezi de ce ședințe am avut parte! O plăcere, pentru că e genial să-ți țină figura de autoritate predici în fața clasei egalilor. Pentru că nici particularii nu aveau mintea altfel plămădită, pentru că nu aveau cum. Crescuseră în același circuit de uniformizare, de retezare a oricărei abateri de la normă. Cred și acum că au pierdut enorm pentru că au abordat relația cu mine așa cum faci cu norma. Nu de alta, dar am stat cât am stat, apoi mi-am luat zborul, în încercarea de a găsi acel loc unde să am spațiu de mișcare. La al treilea job am făcut ceva diferit. Nu era un job „normal”, pentru că publicitatea e un domeniu pentru zvârluge, dar am decis să nu risc și să mă prefac eficient. Fake it till you make it, zice înțeleptul american. N-a ținut mult. În scurt timp, tot departamentul de creație fuma în sala de conferințe, juma’ de firmă ajungea la zece la muncă și brainstormingurile se făceau la crâșmă. A fost cât a fost, pentru că au venit niște reguli stricte și am plecat și de acolo, mai ales că deja voiam să încerc pe cont propriu.

Acum sunt iar la școală. Sunt și eu mai relaxată, nu fac asta forțată de mama, nu fac asta forțată de presiunea de a studia pentru a obține un job mai bun. Am eu alte presiuni interioare, dar astea nu intră la stres din afară. Și îmi place să aflu. Așa că, de data asta, sunt compliantă pentru că îmi convine. E adevărat și că școala mea e una dintre cele care își lasă iezii să țopăie fără prea multe piedici pe câmpul cunoașterii experiențiale, în virtutea observării corecte a pragului de jos. Rebelii nu sunt persecutați, deși nu au cum să scape de miștouri (până la urmă, asta e la început soarta celui care e altfel – zicea și Ghandi treaba asta). Cred că școala mea este una dintre puținele școli românești de stat cu oameni așa de deschiși.

Și totuși, chiar și aici, unde sunt destui profi care luptă cu apatia, aș simți că e loc de mai multă pregătire pentru lideri. Să exploatăm curiozitatea. Să provocăm mișcarea rotițelor. Să iasă fum. Și scântei, mai ales scântei.

Și acum ajung la miezul problemei.

Încă din grădiniță am auzit fraza asta, care mă umplea de nervi (deși nu știam ce-s ăia): „dacă nu înveți să respecți regulile, ce-o să te faci când o să fii mare?„. „Simplu, am să am un job creativ sau am să fac eu reguli pentru alții„, aș fi răspuns, dacă aveam mintea de azi. La școală ne tocau cu „cetățeanul responsabil, dornic de muncă, nerăbdător să-și servească semenii prin disciplină” și cât de norocoși eram să facem parte din marea masă de viitori roboței obedienți. Nu glumesc, e citat aproape exact din Sița Pepa, o femeie blajină, subțirică și moale, cu care făceam „Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei” sau, pe scurt, PTAP

În liceu ni se tot spunea cum o să ne angajăm sculeri-matrițeri dacă nu luăm „bacul” și cum trebuie să mergem la facultate, ca să ne creștem șansele să fim angajați la privat (un fel de tărâm al făgăduinței în anii ’90) sau „poate vă și faceți firma voastră, că acum e libertate!

Pe urmă a trecut vreme.

Și în ultimii doi ani jumate, la școala mea, desigur, am tot auzit „când o să vă angajați undeva, o să trebuiască să…” sau „nu poți fi un angajat bun dacă nu…„. Am auzit prea mult despre cum se face un CV corect decât despre cum se caută un specialist în domeniu sau ce trebuie să urmărești să știe angajatul tău. Am petrecut adesea prea mult timp să mă instruiesc în perspectiva viitorului angajat (perspectivă imposibilă pentru mine, din motivele povestite mai sus), decât să o explorez pe cea a profesionistului liber, fie el freelancer sau întreprinzător. Cu mici, mici excepții, n-am auzit fraze care să înceapă cu ceva cam așa: „când o să vă faceți firma voastră…

Și n-am înțeles de ce. Și m-am tot gândit, după cum spuneam și cred că am prins mecanismul.

Cred că asta se leagă de ceva ce observ de ani de zile la noi în țară, în orice înseamnă învățământ și mai ales de când cu legea nouă, uitarea sistemului trecut și diversele derapaje pe subiect ale unor parlamentari: o tendință de reuniformizare, după saltul haotic de după ’89.

În ’90, toată lumea își făcea butic și comimpex. În 2000, toată lumea vâna posturi de conducere în multinaționale. Din 2010, n-am mai auzit prea mulți să viseze să fie pe cont propriu – toți caută job pe undeva, preferabil firmă mare. De tineret zic, în toate cazurile enumerate. De tineretul vremurilor respective.

Iar sistemul e cumva în acord cu asta. Sau asta e în acord cu sistemul. Poate, mai degrabă așa. Haosul se reorganizează în ceva care societății îi pare stabil. Parcă ar fi sărit oamenii prea sus și prea repede și acum măcar odraslele lor trebuie așezate înapoi, în rând.

You must comply. We will work as one mind. You will become one with the Borg.

Suntem siguri că asta vrem?

Ne întoarcem de unde am plecat, numai că acum tinerii noștri nu mai devin „cetățeanul responsabil, dornic de muncă, nerăbdător să-și servească semenii prin disciplină„, ci „contribuabilul responsabil, disperat după un job, dispus să se conformeze, ca să nu-și rateze cariera„. Serios, cuvintele sunt puțin diferite, dar în esență e același lucru – mirmidonul care face fără să cârtească, fără să se îndoiască, fără să conteste. Un roboțel.

Schools reward success and punish failure in order to create compliance with the social norms. The institution defines the ideal or normal student and then judges everyone in those terms. But this abstracted ideal student is far from any living, feeling person. (David R. OlsonPsychological theory and educational reform: how school remakes mind and society)

Și încă ceva – cum se face că generația mea era politicoasă și ascultătoare, dar mulți dintre noi am preferat să fim independenți și să luăm lumea în piept pe cont propriu, iar generația care are acum 20 de ani, cei născuți liberi, deși sunt obraznici și nu foarte politicoși, optează pentru a se angaja și nici nu le trece prin cap să fie de capul lor în piață?

Anunțuri

2 comentarii la “Vrem doar angajați model, nu-i așa?

  1. poate pentru ca atunci capitalismul in Ro era la inceput, iar acum e impamantat bine in societate, iar pozitiile de pe piata sunt impenetrabile din cauza notorietatii si a succesului brandurilor existente. Ceva de genul :cine nu e cu brandurile/ corporatiile e impotriva lor. Ce sanse ai sa iti deschizi tu macar un butic pentru ca omu’ se duce la Carrefour ca acolo e mai ieftin si este si un mod de petrecere a timpului. Mai te plimbi printre culoarele de produse, mai mananci o maslina. E de bon ton.

    Ca sa nu vorbim de presa. Ca si aici trebuie sa ai un buget imens ca sa intri pe piata. IMENS! Si sa ai niste valori pretty low ca sa fii sigur ca oamenii te vor citi, deci vor cumpara produsul tau.

    Doar daca gasesti o nisa neexplorata poate atunci iti mai permiti sa visezi ca.. vei fi pe cont propriu.

    Si in ultimul rand poate pentru ca acesti giganti stiu cum sa se joace cu tine incat sa te faca sa vrei, sa iti doresti f tare sa fii unul de-al lor. Ca ei sunt cool sau poate ei reprezinta elita.

    „iar generația care are acum 20 de ani, cei născuți liberi”. Nascuti liberi?! Si dupa 1789 a fost libertate, chiar pura pentru ca a fost prima data raspandit curentul libertatii si stipulat in Constitutii. Asa au crezut si ei, ca si oamenii din prezent- erau liberi!! Yeah! Atunci oamenii erau liberi pentru ca aveau garantate cateva drepturi prin legi si pentru ca puterile monarhuluideveneau limitate. Acum zicem ca suntem liberi pentru ca il avem pe Snopp Dogg care ne vorbeste despre iarba pe Youtube. Libertatea asta este si ea un concept care variaza. Poate trebuie sa mai treaca inca 200 de ani pentru a se musti adevaratele conditii si valori sociale in care traim prin comparatie cu cele din prezentul acela. Deci, atunci va fi o alta libertate.

    Ps: Frumoasa scriitura!

    • Cred că și acum se pot începe afaceri, dar trebuie idei cu adevărat bune și noi (nișa de care vorbeai! iar nișele nu sunt epuizate) și trebuie promovare susținută și… ambiție! 🙂 Numai că nu mai e un model de lucru, asta cu deschisul unei firme – acum se cultivă dorința de a trage pe plantația altuia. Ceea ce e teribil de greșit. Iar firmele mari fac tot posibilul să își spele angajații pe creier și să-i stoarcă exact cum storci lămâia.

      Născuți liberi, adică nu în regimul comunist. Voi n-ați văzut cum a fost, știți doar din auzite…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s