Pasiunea știrii

 

Fără să fiu vreodată cu adevărat în breaslă, ani de zile am trăit o stare pe care aș vrea s-o numesc „pasiunea știrii„. Curiozitate? Nu numai. Nu era doar o dorință de a ști și nici nu se oprea la o dorință de a scrie un comentariu după. Era, pur și simplu, o stare de atenție complet orientată pe tot ce se se întâmpla aici și aiurea, ceva care include toate cele de mai sus și ceva pe lângă. O stare de atenție pe care arareori o găseam la mine pentru altceva.

De ce „pasiunea știrii” la cineva care o consumă, nu o produce?

Poate și pentru că „a ști” îți dă un sentiment de control – dacă știi, deja te-ai orientat, poți deja să gândești o strategie oarecare, te simți (ești sau nu ești) cu un pas înainte, nu te prind evenimentele nepregătit, nu te ia revoluția ca din oală, nu te surprinde vreo lege tâmpită fără un plan. De exemplu.

Poate și agitația pe care o simți la toți oamenii de presă și, mai nou, la bloggeri. Sentimentul ăla că s-au dat jos din pat la trei dimineața, când tu dormeai tun, numai ca să ajungă în Cuca Măcăii și să se bage în apă, cu cizme hilare de cauciuc în picioare, numai ca tu să ai, la opt, când tocmai te-ai spălat pe dinți și zapezi cu o cafea în față, motiv să te oprești la un canal anume. Sau să ciulești urechea, în timp ce tragi de volan prin intersecții și pândești semaforul să se facă dracului verde, că întârzii la birou. Sau să zăbovești un pic în holul firmei, rezemat de perete, cu ziarul în mână, înainte să-l arunci la gunoi sau să-l lași secretarei. Atâta muncă și alergătură pentru câteva secunde, un glorios minut de atenție din partea mea, Cititorul, Ascultătorul, Telepectatorul.

Poate și pentru că știrea îți dă motiv de vorbă, de comentarii, de lamentări și de vărsare a nervilor pe un blog, de exemplu. Terapie.

Iar culmea stării ăsteia a fost în 2008, când scriam pe un blog, altul, pe care îl începusem într-o doară prin 2007 și de care mă legasem așa de bine, că scriam zilnic despre tot ce îmi trecea prin cap, prin viață, prin ecran și prin tastatură. L-am abandonat acum trei ani – nu mă întrebați de ce, că nu vă spun – și nu știu dacă am să reîncep vreodată să scriu acolo. Deși, uneori, mă tentează.

Ce s-a întâmplat însă cu „pasiunea știrii„?

Printre altele, și asta – chestie veche, deci – m-a dus la școală. Nu voiam să intru neapărat prea adânc în povestea cu știrile, pentru că aveam treabă cu domeniul conex (PR-ul), dar m-am bucurat că am găsit un loc unde le puteam avea cam pe toate. Adică un an jumate de joacă legat de știre, teoria ei și tot ce se leagă de asta și încă un an jumate de PR. Da, polul opus.

Dar după ce am intrat în burta știrii și am văzut ce e acolo, ceva s-a stricat. S-a rupt. După ce am trecut în zona cealaltă, PR-ul, elasticul era deja întins și a pleznit. Brusc, am realizat că știrile sunt toate la fel și că până și cele azvârlite pe ecrane, în aer și pe coli din comunicatele de presă sunt la fel. Am realizat că una recomandă școala ca sumă de bune practici, alta se face în realitate, cel puțin în spațiul nostru balcano-corcit și plin de specialiști cu tichii colorate, ieșiți de niciunde, ca ciupercile după ploaie. Numai la noi găinile nasc pui vii și Mirela e și vânzătoare și cumpărătoare și bugetară în același timp, mai ceva ca pisica lui Schrödinger. Numai la noi apar pe te miri unde recenzii bune la produse proaste. Sau poate numai la noi sună așa de rău limba atunci când enunță tâmpenii – poate numai româna e în stare să dea totul pe față printr-o simplă exprimare din care sar așchii publicitare. Că citesc destule și pe site-uri de limbă engleză și parcă nu e așa de rău.

Cert e că am început să spun exact ce urmează să spună știrista la TV și cum se termină fraza pe care o începe. Citesc titlurile ziarelor și arareori dezvoltarea subiectului îmi aduce vreun ceva nou sau măcar util. În ultima vreme, nici nu mă mai obosesc. La ce bun? Pot să scriu știrile chiar eu și să las spații de umplut cu nume, date și variațiuni pe aceleași teme. Mereu, mereu aceleași. Aceleași știri, aceleași reclame, același lătrat. Înnebunesc de plictiseală. Pasiunea știrii a murit fără glorie, ca baba de la trei, care a fost o ilustră necunoscută… artistă.

Și ce e mai trist e că și blogurile au început să „sune” la fel. De când? De cum s-au strecurat publicitatea și PR-ul, adică banul, în scriitura online. S-au certat ei bloggerii cu jurnaliștii ce s-au certat, apoi apele s-au liniștit și, cu mici excepții, tot acolo suntem. Vine o firmă, dă un ban, articole se publică. În offline și în online, cam la fel. Diferența e în tonalitate, dar și acolo încep să simt suferința de a scrie ceva în care cel care scrie nu prea crede. Sau încercarea de a stinge disonanța cognitivă în cel mai clasic mod cu putință – fake it till you make it, vorba americanului. Așchii.

Și nu mai pot citi. Nu mai pot auzi. Nu mai pot vedea. Trec zile în șir fără telvizor. Nu am mai citit un ziar de câțiva ani. Nu ascult radio.

Concluzia? Eu am o concluzie (nu și o soluție), dar sunt curioasă ce credeți voi.

 

Anunțuri

2 comentarii la “Pasiunea știrii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s