Momentul acela… când toate mamele se uită la tine cu reproş în priviri

Aşa se întâmplă de fiecare dată când fii-mea are o criză de frustrare, care durează între un sfert şi o jumătate de oră, după caz. Şi urlă cu suspine, inconsolabil, iar eu nu am ce să-i fac. Iar mamele, bunicile, toate creaturile care cresc copii obişnuiţi şi ştiu ele că o criză de plâns e sigur răsfăţ şi incompetenţă maternă, se uită chiorâş la mine.

Bunicile se simt datoare să intervină cu „ce ruşine să plângi, fetiţă mare”, la fel de eficient ca o prelegere ştiinţifică în grădiniţă. Fii-mea nu ştie ce e ruşinea, pentru că e un concept complicat, n-am ajuns până acolo. De fapt, n-am ajuns la niciun concept abstract, de niciun fel.

Mamele tac. Dar e suficient să le văd mutrele pline de dojană şi simt că-mi vine să urlu. Acum vreun an mă oboseam să le spun despre ce e vorba, dar imediat se simţeau utile şi îmi înşiruiau o sumedenie de sfaturi, niciunul la care să nu mă fi gândit şi eu înainte. Toate testate, perfecte, panaceu… pentru copii obişnuiţi.

Am obosit. Serios.

Îmi vine să-mi scriu pe mine că „nu-i răsfăţată, are o tulburare de dezvoltare”. Sau că „nu-s idioată, sunt doar mama unui copil special şi privirile voastre dezaprobatoare nu mă ajută”. De fapt, mă deprimă. Mă irită. Mă simt naufragiată, cu copilul speriat lângă mine, într-un ocean de neînţelegere. Într-un ocean de oameni normali şi complet surzi şi orbi la tot ceea ce le depăşeşte orizontul lor mic şi normal. În derivă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s