Cartierul nebunilor sau de ce este ca şi cum n-am avea poliţie

Ieri seară, ora zece. Al meu se duce grăbit în balcon. Aud şi eu. Iar îşi aruncă lucrurile din casă amărâta de la etajul trei.

Povestea ei e cam aşa: tată arhitect (unul din cei mai buni arhitecţi ai Bucureştiului, pe vremea aia), mamă tot ceva în domeniu, dar şi ea puţin sărită. Când eram mică, fata asta avea o plăcere deosebită să dea foc la chestii şi mi-a ars hainele şi părul păpuşii, aşa că, de atunci, m-am ferit de ea şi, cum sunt destul de neinteresată de vecini, nici nu m-am mai gândit la ea. Ani de zile. Între timp, a crescut, vorbeşte o engleză superbă, a plecat în Statele Unite, unde a făcut un copil cu un tânăr de culoare, care a părăsit-o, apoi a început coşmarul. A fost diagnosticată cu „tulburare bipolară“ („maniaco-depresivă“, adică) şi, în urma unui episod din ăsta, i-au luat copilul şi, până la urmă, fără job şi cu o grămadă de probleme, a ajuns înapoi în România. La părinţi. Numai că mama ei era deja internată într-un sanatoriu (acolo e şi acum), iar tatăl ei, bătrân, bolnav şi cu două nebune pe cap, a murit acum vreo patru ani.
Şi de atunci a început coşmarul nostru. Accesele de manie se întâmplă când nu-şi mai ia medicamentele, iar asta se întâmplă cam o dată la două, trei luni. Iar când se întâmplă, din casă zboară prin ferestrele sparte tot ce-i vine la îndemână, de la aparatele din bucătărie la tablourile de pe pereţi.

Asta e în urma distracţiei de aseară:

image

Nu poţi trece pe stradă când se întâmplă, vecinii care parchează pe trotuar fug printre proiectile să-şi mute maşinile, ambulanţa vine când suni la 112, dar n-o poate lua fără poliţie, că trebuie consimţământ şi, ce să vezi, femeia nu consimte să fie luată şi dusă la glumeţi o lună sau două, până când un psihiatru extrem de competent consideră că se poate descurca singură şi-i dă drumul acasă.

Poliţia vine când suni la 112, dar, deşi poate să eludeze legal chestiunea cu consimţământul, nu poate să spargă uşa, pentru că, exact, trebuie ca persoana să… consimtă să deschidă uşa şi, ce să vezi, persoana nu prea consimte să lase poliţia s-o pună cu forţa în ambulanţă, care s-o ducă să stea două, trei luni în locul ăla unde primeşte medicamente regulat până când un psihiatru extrem, dar extrem de competent se gândeşte că e OK s-o trimită să stea singură acasă.

Poliţia ar putea sparge uşa, dar nu între orele 22 şi 6, când „nici arestări nu se fac“ (citez poliţistul mustăcios de aseară – au venit patru şi au plecat cum au venit) şi nu fără semnătura unei rubedenii. Episoadele se petrec însă numai noaptea, iar cele mai apropiate rude sălăşluiesc în pace la Breaza şi nu vor să-i vândă casa şi s-o interneze cu banii obținuți acolo unde e şi maică-sa, care e întreţinută în sanatoriu cu 3000 de lei lunar, că ei cu ce rămân după ce mor nebunele? Iar de la Breaza nu poţi aduce pe nimeni să dea cu subsemnatul, că nu au chef, în primul rând, şi că durează, e lung drumul, în al doilea rând. Iar procură nu pot face, că nu se poate în situaţii de genul ăsta.

Cu alte cuvinte, nu e „cadru legal“.

Asta ce înseamnă?

Că noi, contribuabilii care am procedat corect cetăţeneşte aseară şi de fiecare dată, nu avem, practic, nicio rezolvare. Nu „se“ poate face nimic. Legea nu are nicio prevedere care să aducă şi o soluţie într-un caz ca ăsta. Pur şi simplu, nu se poate.

În cazul ăsta, noi ce facem? Că plătim taxe de ne uscăm, fix pentru situaţii din astea. Plătim pentru cei 200 de lei pe care îi primeşte femeia asta săptămânal pentru mâncare. Plătim pentru medicamentele ei. Plătim psihiatrul ăla extrem, dar extrem şi extraordinar de competent care îi tot dă drumul acasă, după ce reuşim uneori, cu chiu, cu vai şi cu negocieri la uşă, în puţinele dăţi când o apucă nebunia ziua, s-o urcăm în ambulanţă. Plătim şi benzina irosită aseară de două maşini de poliţie şi o ambulanţă, care au venit şi au plecat cum au venit, că „nu e cadru legal“. Plătim şi salariul ambulanţierului şi salariile celor patru polițiști. Plătim tot şi ce primim în schimb? Bunăvoința celor cinci, dar şi neputinţa lor de a rezolva problema. Că… „nu e cadru legal“.

Ce putem face? Nimic. Așteptăm să lase Ioana (aşa o cheamă) gazul deschis şi să bubuim cu toţii, poate atunci abia să se „sesizeze“ cineva. Între timp, ne gândim din ce în ce mai serios să vindem apartamentul şi să ne luăm o casă şi să ne mutăm, dracului, din bomba asta cu ceas.

Anunțuri

2 comentarii la “Cartierul nebunilor sau de ce este ca şi cum n-am avea poliţie

  1. Imi place programul de arestari de sarbatori al politiei, sper sa nu fie prea multi infractori care-ti citesc blogul, ca le-ar da de gandit: nu te ia nimeni pe sus intre 22 si 6:)). Misto!

    Si in Franta tot asa e cu persoanele cu scarmuci pe creier: am vazut un reportaj despre pedofilil, si un nene (care avea si alte probleme la etaj, normal), s-a dus la spital sa se autodenunte si sa ceara sa fie castrat chimic, ca nu se mai putea stapani si era sigur ca o sa comita o tampenie (tocmai iesise din inchisoare): l-au invitat frumos sa se duca acasa, ca pana nu a trecut la fapte, nu pot sa il retina, nici daca se autodenunta.

    In rest, spor la mutat:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s