Voi vă lăsați copiii la serbare?

Postarea asta e o întrebare ivită din curiozitate personală.

Contextul

Când eram mică și aveam serbare, mă stresau toate pregătirile.

Nu-mi veneau costumele. Trebuia mereu modificat ceva în ultima clipă, pentru că le primeam cu o zi înainte. Pardon, în seara de dinainte. Panică, panică.

Mama era ca un arc. Nu era ceva deosebit să-mi lipească vreo două, ca să stau să-mi împletească părul. Plecam de acasă cu noaptea-n cap (big dislike, până-n ziua de azi). Era frig în troleibuze și chiar și acum urăsc zorii, iarna.

Tovarăşa învățătoare (astea, de acum, sunt toate doamne) ne brusca și ne sâsâia continuu, „să n-o facem de râs”. Ne spunea povești de groază cu consecințe pe viață și note la purtare scăzute.

Și tot așa.

Uram serbările.

A mea

Fii-mea NU VREA să spună poezia. La nicio serbare la care a fost, nu a vrut. La prima, nici pe scenă n-a vrut. A stat pe scaun, dar nu a mișcat. Nici n-a cântat. Nu a vrut nici de Moș Crăciun, nici de iepuraș, nici de 8 martie, nici de sfârșit de grădinița.

Nu, nene, nu. Nu stau pe scenă să mă maimuțăresc să mă aplaudați voi și să-mi faceți poze și să le arătați bunicilor și prietenilor. Mândriți-vă cu ce faceți voi, nu cu ce fac eu. Eu nu fac. Nu vreau. Hai în parc.

Pot să jur că asta ar zice, dacă ar avea mintea mea. Cred că asta e chestia, numai că nu știe ea să zică lucrurile astea, fix așa.

Prin urmare, eu am ales să n-o mai las pe fii-mea la serbări (anunț dinainte școala și basta). În loc, mergem  undeva unde îi place și petrecem o zi împreună, toată familia.

Și ea e foarte fericită. Și îi fac poze și le arăt bunicilor și prietenilor în circumstanțe care îi plac. În care e fericită.

Voi de ce îi lăsați la serbare, dacă îi lăsați?

Anunțuri

2 comentarii la “Voi vă lăsați copiii la serbare?

  1. In sfarsit o mama cu toate mintile la purtator ! Am urat sa ma oblige aia sa ma maimutaresc pe scena cum voiau ei. Am urat cu patima si ii mai urasc si acum , si pe parintii care ma fortau sa fac asta, si pe profesorii care ma obligau sa ma maimutaresc, desi vedeau ca nu ma simt bine.
    Momente mai penibile si mai umilitoare decat atunci cand trebuia sa fac frumos pe scena, n-am trait niciodata in viata. Niciodata nu m-am dus la vreun spectacol, concert, adunaturi publice, pentru ca retraiam oroarea de a fi in centrul atentiei si a fi obligat sa canti chiar daca nu ai talent, doar pentru ca adultii vor sa te vada acoperit de penibil si umilinta. In plus, nici unui adult nu ii pasa cu adevarat de prestatia scenica a copiilor : sunt niste maimutareli care nu intereseaza pe nimeni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s