Și uite cum vom avea patru pungi de gunoi

Nu mă înțelegeți greșit, iubesc civilizația, spațiile curate, nu arunc nimic pe jos (drept pentru care am permanent diverse gunoaie prin geantă și prin buzunare). Dar am aflat de cele FIX TREI opțiuni pentru colectarea selectivă a deșeurilor, dintre care se pare că trebuie să alegem.

Toate, dar absolut toate, în loc să educe și să fie simplu de făcut, par să aibă un singur scop – sancționarea. Bani să iasă. 

Unele-s mai rele ca altele, dar hai să le luăm pe rând:

1. Două pungi de gunoi, una pentru gunoaie menajere, una pentru deșeuri reciclabile, ambele înseriate, daaa? Ca să știe statul pe cine amendează.

2. Patru pungi de gunoi, una pentru gunoaie menajere, trei pentru deșeuri reciclabile, toate înseriate, daaa? Că eu fix asta îmi doresc de la viața mea, să stau cu patru pungi de gunoi în casă, neapărat înseriate.

3. Ok, cu metoda a treia am scăpa de înseriere, dar am avea tot o mie de pungi, pardon, patru, iar vecina cea fără ocupație ar putea să facă reclamație că nu ai aruncat nușce la nușce, că altfel luăm toți amendă, că nu scăpăm de amendă, statul își vrea banii.

Și acum mă întreb și eu, ca cetățeanul care stă într-o rână și judecă situații de viață, nu de alta, dar omul e om și asta e:

 

  • Cum fac dacă rămân fără pungi înseriate? Îmi dă statul cotă de gunoi lunar și am voie un număr de pungi sau cum?
  • Cum face statul sa vadă dacă nu cumva am aruncat gunoiul în pungă neînseriată? De exemplu, în vreo pungă din alea eco (făcută din amidon de cartof, care se rupe singură în sertar și devine inutilă), de la Carrefour? Pune camere video la ghenă? Îmi numără pungile înseriate? Vine în control să vadă ce pungi am în coșul de sub chiuvetă?
  • Ce facem dacă am un vecin rău care îmi strecoară, de-al dracu’, o doză strivită de bere în punga mea înseriată, plină corect cu coji de măr?
  • Ce facem dacă se votează cu neînseriate și pe scara mea suntem doar trei apartamente care colectăm selectiv și 17 care-și bagă gunoiul alandala prin te miri ce pungă și consideră amenda taxă în paușal? De ce să plătesc eu pentru restul?

Mda. Votați, deci. Dintre trei rele, cea mai puțin rea.

Eu nu am timp să mă complic cu pungi și tâmpenii, și nici cu vecini. Am votat 1. Mă descurc eu dacă mi se termină pungile.

Îmi pare doar rău că nu e și la noi ca la Viena. Acolo arunci la ghena blocului menajerele, de la coji și resturi de alimente la cârpe vechi, pamperși și altele similare, aduni hârtie-doze-sticlă-plastic treaba ta cum și în ce, apoi ieși cu ele în ceva și, pe drum spre birou, te oprești scurt la seria de recipiente uriașe și colorate, fiecare pentru câte ceva, și zvârli acolo, frumos și elegant, ce ai de zvârlit. Iar seara, când ai chef de bere, te duci frumos la magazin, arunci sticlă cu sticlă într-un automat, și iei niște cenți pentru fiecare, cu care îți poți lua altă bere sau orice altceva din magazinul respectiv. Civilizat, fără serii și pungi colorate și vecini geană pe ghenă.

 

Vă rog. Nu mai spuneți că tinerii noștri sunt tâmpiți

Și nici tinerii lor. Și nici tinerii, copiii, în general.

Chiar dacă nu iau „bacul” (ca să treacă Dunărea… cred că, de fapt, vă referiți la examenul de bacalaureat). Chiar dacă vedeți pe Facebook (că ai noștri „se dau” mai puțin pe Twitter) genul ăsta de conversații, doar că pline de „k”-uri, și într-un fel de limbă română:

image

Și știți de ce?

Nu-i vina lor. E vina noastră. Da, a mea și a ta. Tu și cu mine și cu el și cu ea am vrut o țară ca a americanilor. Acum o avem, din ce în ce mai mult. Și nu ne prea place, dar nu ne dăm seama că semănăm din ce în ce mai mult cu americanii. De la economia de junglă la un sistem de sănătate care te taxează la fiecare pârț neacoperit de asigurare, la fiscul care pune majorare la majorare la taxe și impozite neplătite la vreme, la școala de stat care-ți ridică părul pe ceafă cu regulamente aproape penitenciare, cu o programă imposibilă, pe care profesorii o predau, iar copiii n-o pot fixa.

Copilul meu de clasa I are de făcut la sfărșitul anului școlar operațiuni matematice complexe, de genul: „Ion are 20 de mere. Păstrează 2 și dă câte trei prietenilor lui. Câți prieteni are Ion?” Asta înseamnă (20-2)/3=? Nu mă interesează că un copil mai răsărit o să deseneze merele lui Ion și o să facă mulțimi din ele, cu guguloaie desenate în jurul lor și o să le numere. Că tot operațiune matematică complexă este. Pentru un copil de 6-8 ani.

Noi abia făceam adunări și scăderi (fără trecere peste ordin) în concentrul 0-100.

Tabla înmulțirii? Clasa a TREIA. Acum se face într-a doua, și o tocesc copiii ca pe o poezie dadaistă, fără să priceapă nimic.

Nu pricep, li se înfundă capul cu lucruri abstracte, mult peste vârsta lor, dar sistemul trece mai departe ca ursul pe lângă câinii care latră a jale, fără ca informațiile și conceptele să aibă vreme să se fixeze.

Logic că ajung la 14-15-16-18-25 de ani cu IQ liminal. Nu că-s proști, ci pentru că noi lăsăm sistemul să se pișe pe ei ani de zile, în școala care nu poate funcționa normal, pentru că urmează programa scrisă de tâmpiți agreeați de un Minister în fruntea căruia e câte un incompetent numit de niște politicieni nesimțiți… votați de noi.

Și nesancționați.

De 25 de ani.

Dar las’ că și americanii-s proști, mai proști ca ai noștri, hăhă.

Imaginary conversation between Erdogan and any normal woman

Imaginary dialogue inspired by this article.

Erdogan: „Our religion (Islam) has defined a position for women (in society): motherhood”

Any normal woman: I am a woman and I do not give a flying crap about your (or any) religion, no matter what it says, especially when it says I have a „function” of any other sort than living and choosing whatever the heck I want to do.

Erdogan: „Some people can understand this, while others can’t. You cannot explain this to feminists because they don’t not accept the concept of motherhood.”

Any normal woman: I am (can be) a mother, which you are not and cannot be, so believe it or not, accept it or not, I (will) understand the concept of motherhood better than you will ever be able to and this doesn’t make me less feminist, you prick.

Erdogan: „I would kiss my mother’s feet because they smelled of paradise. She would glance coyly and cry sometimes.

Any normal woman: Good for you, but your fetishes or your mother’s don’t concern me.

Erdogan: „Motherhood is something else.”

Any normal woman: „Winter is not like summer”

Erdogan: „women and men cannot be treated equally because it is against human nature.”

Any normal woman: Neither women, nor men, can live in houses, because it is against human nature. Nature intended us to live in the woods, maybe in caves, if we found any. So where is your cave, Mr. Erdogan?

Erdogan: „Their characters, habits and physiques are different…. You cannot place a mother breastfeeding her baby on an equal footing with men.

Any normal woman: Maybe you cannot, but if she wants to, she can.

Erdogan: „You cannot get women to do every kind of work men can do, as in Communist regimes”.

Any normal woman: Maybe you cannot, but if she wants to, she can. Communism has naught to do with it.

Erdogan: „You cannot tell them to go out and dig the soil. This is against their delicate nature.”

Any normal woman: Oh, sexism disguised in care. Such an old stratagem, so boring. anything else?

Blestem

Ție, care-mi furi din oală,
să-ți rămâie prispa goală.
Să te uiți cu dor și pizmă
cum cresc tufele de izmă
și se-aud până pe seară
plozii satului, pe-afară.

Iar de pui ceva să crească,
să-ți fie țărâna iască,
să se uşte și să fiarbă
de la frunză pân’ la iarbă.
Iar de pui vreo rădăcină,
amar’ fie, de ricină.

Broken toys for broken kids

1 iunie. Ziua Copiilor. Am fost la țară, departe de agitație și evenimente și ocazii nenumărate de accese de parenting.

De fapt, am și uitat că e 1 iunie. Sunt mereu multe de făcut și nu știm când vin și unde se duc zilele.

Azi, cineva a simțit nevoia să facă daruri. De 1 iunie. Copiilor de la școala privată unde merge fie-mea. Un gest aparent frumos, dar, în realitate, absolut oribil.

În pungă este un cățel de jucărie, cu baterie, folosit și cu urechile rupte. Mai este o sticlă cu apă minerală și un pachețel de biscuiți cu cremă. Și un maieu purtat, un pic deşirat într-o parte. Și o bluză, purtată și ea. Deci o jucărie stricată, o gustare și două hanțe vechi, de genul celor pe care eu le arunc sau le fac cârpe de praf. Și apoi le arunc.

Contextul?

La școala unde învață fie-mea sunt tot felul de copii. Sunt copii frumoși, mici, mari, fete, băieți, blonzi, șateni, bruneți. Sunt și copii cu diverse probleme de sănătate. Copii cu dizabilități. Copii cu deficit de atenție, ca fie-mea. Copii discriminați și greu de integrat în mizeria de sistem de stat din România. Copii pe care nici la particulare nu-i înscrii ușor. Copii diferiți. Și, alături de ei, din părinți cu inimă și minte, copii dintre cei pe care societatea nu-i discriminează. Da, copii „normali”.

Școala asta de-asta e „specială”. Pentru că nu discriminează în mod real.

Acești copii au părinți. Taxa lunară este de 1300 de lei, program cu after-school, fără transport. Părinții acestor copii plătesc, pentru că statul nu e în stare să asigure servicii corespunzătoare nici pentru copiii fără provocări deosebite, darămite pentru cei care au nevoie de adecvare.

Și totuși, acești copii au primit azi jucării stricate și cârpe uzate.

Pentru că o persoană miloasă, dar fără discernământ, a pus eticheta de „handicapați” și „săraci” și „ai nimănui” pe acești copii. Pentru că atât e în stare societatea să înțeleagă prin „dizabilitate”, „CES”, „nevoi speciale”. Copii care pot primi doar gunoiul celor „întregi”, „normali”, „mai norocoși decât ei, săracii„.

N-am timp de tâmpiți

Serios, sunt o persoană politicoasă. De obicei. Obicei prost, pe care mi l-a băgat în creier mama, atunci când, copil fiind, mă revoltam vocal și fără perdele împotriva prostiilor, a nedreptății și a proștilor vinovați de ele. Așa de bine mi-a spălat mama creierul, încât sunt complet neechipată pentru a da replici pe măsură diverșilor imbecili. Și, din păcate, nu-s puțini. Așa că, de fiecare dată când un specimen din ăsta și prost și agresiv interacționează cu mine așa cum știe și cum poate, am două posibile reacții – îi explic prietenos unde greșește (că doar n-o să fac prostul să se simtă prost, că doar prostia e ca o boală și nu râzi de boala omului, ba încerci să-l ajuți) sau rămân mască. Și tac.

În primul caz, prostul nu pricepe și pot să reformulez până simt că-mi scade și mie IQ-ul, că e fix degeaba și, la un moment dat, mă lasă nervii. În al doilea caz, prostul crede că-s la fel de proastă ca el sau poate și mai proastă și se întinde ca pelteaua, cu gugumănii mai mari și mai rotofeie, până când trage de limită în așa hal, încât reacționez.

De obicei, când ajung în punctul în care mă lasă nervii și reacționez, reacția e aparent disproporționată. Dar asta e doar rezultatul politeții exagerate pe care mi-a băgat-o mama cu forța în sistem.

Chestia e că îmbătrânesc și simt că nu mai am chiar atât de multă vreme de pierdut și, în orice caz, nu am niciun chef s-o pierd cu proști. Plus că am obosit să explic, formulat și reformulat, cam aceleași și aceleași lucruri. Așa că am un proiect personal (iart-mă, mamă!): să uit să fiu politicoasă. Să reacționez așa cum îmi vine să reacționez, încă de la prima gugumănie care dă peste mine.

Zice unul o prostie? De ce să pierd timp să explic? Oamenii deștepți pricep repede, numai prostul nu și nu. Așa că, direct, fără explicații, că nu-s datoare prostului să-l ajut, de acum înainte am să zic: „Ești prost, mă!”, apoi am să ignor prostul total sau, cel mult, am să-l observ amuzată cum spumegă de ciudă că l-am făcut prost.

A. Să nu cumva să uit să zic și asta – e valabil și pentru mediul online. Ăsta e blogul meu și nu am nevoie de proști pe el. Mai bine un comentariu deștept, odată la două luni, decât zece comentarii tâmpite pe zi. N-am timp să dau explicații cui nu vrea să-și deschidă capul. Și basta.

M-am săturat de voi, agramaților!

M-am săturat de i-urile voastre fără pereche, pe care le puneți cu parcimonie la capătul lui „șt”, atunci când mă întrebați dacă știu ceva. M-am săturat de larghețea cu care le adăugați bietului „deși”, asta în cazurile rarisime în care îl folosiți pus unde trebuie, când trebuie, în grămezile de cuvinte care vă ies alandala din taste.

Sunt sastisită de cratimele torturate în alcătuiri monstruoase, cum ar fi îndemnul – cu formă paradoxală – „învăța-ți”. Mă jignește politețea despărțită cu o biată liniuță nevinovată, atunci când mă întrebați „a-ți văzut…?” sau „a-ți făcut…?”. N-am văzut decât negru în fața ochilor și nu mi-am făcut decât nervi. Am văzut doar negru, mi-am făcut doar nervi. Pot să zic și așa, și așa, dar voi ziceți „dăcât” într-un singur fel, iar felul ăla e cum nu se poate mai rău.

Mi s-a acrit. Nu „m-i sa” acrit. Nu mai pot. Nu „nu m-ai” pot. Mi-e scârbă. Nu „mie” scârbă.

Și virgulele, ah virgulele, sărmane semne mici și neavenite între subiect și predicat, sunt puse (cu sfințenie apropiată de un ritual de sluțire a limbii române) exact acolo unde n-au ce căuta și uitate complet acolo unde sunt necesare atât minții, ca să „facă sens”, cât și gramaticii, ca să nu crape de epuizare în tastele celor care o vor moartă și îngropată în cărți pline de praf, pe care nu le mai citește nici Dracu’, mai ales dacă asta e porecla lui de băiat de băiat șmecher de mall mor dușmanii.

Nici eu nu vorbesc și nu scriu corect tot timpul. Cred că rar se găsește careva care să nu greșească niciodată. Greșelile se întâmplă. De ce? De chichițe, cum e aia cu „o prietenă de-ale mele”. De grabă, când „mănânci” câte o literă sau tastezi alta. Dar nu de chestii elementare, de virgule scuipate, să fie, aruncate cu pumnul în frază, ca mâna de coji de semințe pe trotuar. Nici de cratime puse, nepuse, care despart litere trăitoare în bună pace și unesc dușmance de moarte, de se iau de ciuf și se păruie între ele toate semnele de punctuație rămase.

Și – asta e – prostul, ca prostul. N-ai ce-i face. Dar boala asta se întinde peste tot, ca o ciupercă. Pentru că nu doar cei cu școală puțină sunt loviți cu leuca, ci și medici, psihologi, oameni cu doctorate, oameni de la care te aștepți ca limba română să nu fie ucisă cu bestialitate la fiecare emisie de cuvinte.

Și nu m-aș speria atât de tare – fiecare pasăre pe limba ei piere, stâlcită sau bine vorbită – dar limbajul și folosirea corectă a regulilor gramaticale sunt legate de cogniție. Să nu știi să scrii corect după ani și ani de școală și rezidențiat, masterat, doctorat, înseamnă că, pur și simplu, nu ai citit! Iar dacă nu ai citit, eu cum vin la tine, specialist – medic, psiholog, doctor în dracu știe ce și cum ți-ai luat diploma? Cum să am încredere în tine? Cum să mă aștept ca ceea ce îmi spui să fie corect, dacă tu nu ești în stare să reții ceva atât de simplu ca locul unei cratime sau al unei virgule?