Dr. Irina Costache – medic pediatru – Medici buni în București (1)

Am tot zis că mă apuc să scriu suita asta de postări asta, dar n-am apucat – eterna problemă cu timpul, asta e. Dar azi am puțină vreme, așa că am să încep cu:

Dr. Irina Costache – medic pediatru

Cine îmi știe blogul și citește de când l-am lansat (nu știu câți ați mai rmas, că scriu rar, dar mulțumesc!) știe și că experiențele mele cu medici au fost cel puțin… ineficiente. Totuși, cum mi-am propus să nu mai scriu decât lucrurile frumoase din viața mea, că de rele, avem cu toții destule (și nu-i nevoie să mai și citim în timpul liber despre asta!), m-am hotărât să scriu despre medicii buni cu care am avut norocul să interacționez de-a lungul vremii – cine știe când aveți nevoie de un medic (pediatru sau neurolog sau ortoped sau sau sau).

Încep cu Irina Costache – medic pediatru, pentru că, în afară de Dr. Andreea Ciubotaru, de la Infosan, care a salvat ochii fie-mii, Dr. Irina Costache este singurul medic din mediul privat cu care am avut o experiență frumoasă. Am mai fost la diverși medici (pediatri și nu numai) în privat, pentru că mi-am făcut calculul că, fiind privat, totul e mult mai OK. Nu a fost mereu așa, de unde mi-a dat că toate generalizările sunt false și poți găsi OAMENI și la stat, și la privat, numai noroc sau referințe bune să ai.

Dr. Irina Costache este medic pediatru în rețeaua Regina Maria. Aici și la Sanador (unde mai face fii-mea analize prin centrul lor de recoltare) am avut experiențe OK. OK a fost și personalul de la recepție de la Mediclass, dar acolo n-a fost OK medicul. În fine.

Revenind la Dr. Irina Costache, și ca medic pediatru, și ca om, este fenomenală. Este o ființă extrem de atentă și se poartă nemaipomenit cu copiii, mai ales cu urlătoare țâfnoase cum e fii-mea. Să convingi un copil opoziționist de patru-cinci ani, cât avea fii-mea când am mers la ea, să stea cuminte la consult, ei bine, pare imposibil. Totuși, Dr. Irina Costache a reușit asta. Medic pediatru înseamnă și să te pricepi să lucrezi cu copiii, nu doar să le pui diagnosticul corect! Ca la veterinar, care trebuie să poată calma animăluțul de pe masă, care e, de obicei, mort de frică, și un pediatru trebuie să știe să se poarte cu un copil, în așa fel încât copilul să stea să fie consultat, palpat, înțepat (și tot ce mai presupune actul medical în pediatrie).

Mult după ce am fost la ea, am aflat că Dr. Irina Costache este și blogger, nu doar medic pediatru, iar blogul, evident, este o resursă excelentă de informații medicale atât de necesare mamelor – Dr. Irina Costache scrie din suflet, într-un stil foarte personal. Cred că tactul pe care îl are cu pacienții și acel savoir-faire când e vorba de convins un copil să facă ceva ce nu prea vrea să facă are legătură și cu faptul că Dr. Irina Costache este medic pediatru… și mamă!

Sper să vă fie de folos recomandarea mea pentru Dr. Irina Costache – medic pediatru în mediul privat, mamă, bloggeriță și… OM.

––

Urmează doctorița mea de familie, care mi-a devenit foarte dragă de când ne-am mutat la ea (și căreia îi mulțumesc că, alături de doctorița neurolog de la Obregia – și despre ea am să scriu – mi-a salvat, practic, copilul).

Stay tuned 🙂

Later edit: am mai găsit un blog scris tot de ea: pediatricblog.info.

Anunțuri

Unde călărești în București?

Am tot auzit că echitația este un sport terapeutic, care educă atenția, învață copilul să fie disciplinat și responsabil, dar au trecut anii (cu o mulțime de chestii mereu urgente, mereu de rezolvat) și n-am apucat să caut locul ideal pentru asta. Dar, cum toate par să se întâmple oarecum la timpul lor, am ajuns la Amazon Horses, un centru de echitație în București, la intrarea în Otopeni.

image

Este incredibil ce schimbare imensă se petrece atunci când copila e pe cal. Pur și simplu, devine o amazoană sigură pe ea, cu un zâmbet cât toată fața și o atitudine de învingător. Este incredibil cum schimbarea asta se păstrează și după ședința de călărie. Pur și simplu, copilul învață călare că poate, că e capabil, că stăpânește ceea ce i se întâmplă.

image

Iar sentimentul ăsta o îndeamnă să exploreze, să caute singură răspunsuri, să ia decizii și să facă lucruri noi.

Așa că sunt hotărâtă. O să meargă toată vara la călărie. Și facem cumva să meargă și la iarnă.

Chestii pe care nu le afli de la medic: azi, de ce sunt bune antihistaminicele la guturai

Pentru mine răcelile sunt coşmaruri. Nu starea de rău general e marea problemă – aia e suportabilă. Nici nevoia de a sufla nasul din minut în minut – pentru asta există şerveţele umede, şerveţele uscate, şerveţele parfumate şi plămâni să sufle zdravăn. Febra e o chestiune uşor de rezolvat, e suficient să înghit o aspirină sau un Nurofen.

Problema reală, ucigătoare de nervi, dătătoare de dureri de cap, care-mi face somnul harcea-parcea (pentru că mi-e imposibil să adorm) este nasul înfundat pentru că e inflamat, nu pentru că ar fi ceva de suflat.

Cel mai nesuferit moment: când sufli nasul, nu ai ce sufla, batista rămâne curată şi nara tot înfundată.
Ei, întâmplător am descoperit (pe dracu, întâmplător! Am săpat o vreme netul pentru asta) că antihistaminicele chiar reduc inflamaţia şi nu mai trebuie să umblu cu trusa cu spray nazal după mine şi nici să mă rog de doctoriţa de familie sau de farmacistă să se milostivească de suferinţa mea şi să-mi dea codeină, ca să nu mai iau degeaba şi paracetamolul din Humex. Ăla conţine tot atâta codeină pseudoefedrină (scrisesem, în grabă, codeină – aia e pentru tuse), dar e OTC).

Aşa că vă spun şi vouă. Aţi răcit şi aveţi nasul înfundat ca o damigeană? Luaţi Aerius. Sau ceva pe-acolo.

Pisicile de la ţară sunt atât de bănuitoare!

image

Pisică de ţară cu mutră suspicioasă

Ăsta e motanul cel mic (cel mare e o bestie cenuşie) al vecinei de la ţară. Nu s-ar apropia de om nici dacă-l agăţi cu laţul şi te priveşte de parcă ai fi un soi de melc mare, semi greţos, semi periculos. Toate pisicile de la ţară au faţa asta. Alea de oraş sunt nedumerite, astea de ţară sunt deranjate şi bănuitoare. Alea de la oraş o şterg fără să ezite, astea se uită cu obrăznicie în ochii tăi şi o tulesc numai dacă dai să te apropii. Dacă doar te prefaci, nu pleacă – nu se lasă păcălite cu trucuri din astea „fumate”. Şi au toate nişte blăniţe strălucitoare şi dese.

Rulota

Ziceam acum ceva vreme că vreau o casă la ţară, cu grădină. Am căutat vreun an ceva care să-mi şi placă, să fie lângă apă, să nu fie la drumul mare, să fie liniştit, să nu aibă vecini petrecăreţi cu radiouri şi boxe cu manele sau alte chestii neplăcute urechii şi tot aşa. Găsisem casa dorită, dar neseriosul nesimţit care o vindea s-a răzgândit în ziua în care trebuia să ne vedem să semnăm actele şi să-i dau banii, aşa că am rămas cu un gust amar şi sentimentul tâmpit că n-o să mai găsesc căsuţa ideală prea curând.

Dar, la cam un an după neplăcuta păţanie cu nesimţitul neserios, s-a ivit o ocazie: un teren cam cât ne trebuie, nici prea mic, nici prea mare, potrivit pungii şi intenţiilor, la vreo câteva sute de paşi de râu, cu o latură în pădure, cu două vecine pitoreşti, stafidite de vârstă, dar hâtre şi de treabă, înţelenit de vreo cinci ani (dar se curăţă, nu-i bai), la capăt de sat, linişte, pace, la nici un litru de benzină de Bucureşti.

Locul e doar loc, adică nu-i pe el casă, nu-i nici măcar o magazie.

Aşa că am stat, am cugetat şi ne-am gândit că o construcţie, cât de ieftină, ar face minim 5000 de euro. Instalaţiile ar face şi ele minim 2000. Mobila şi diversele aparate electrocasnice mici şi mari, tot cam pe atât, dacă nu mai mult. Meh. Nu ne-a plăcut ideea, plus că o construcţie durează până e gata.

Aşa că am luat o rulotă.

Care arată aşa la interior:

image

Interior de rulotă veche, veche, din 1996, dar englezească.

Cui îi mai trebuie casă?

Am testat-o: merge instalaţia electrică, cu baterie de maşină sau conectată la o priză, merge aragazul, merge frigiderul cu congelator, merge încălzirea, merge tot. Plus că, la vară, când ne-o apuca dorul de ducă, ne putem lua casa în spate şi ne putem opri la malul mării! Sau la munte.