Je suis humain

image

„Vă lamentați atâta cu caricaturiştii ăia obsceni și nu ziceți nimic de cei 2000 masacrați în Nigeria!”

„Je ne suis pas Charlie. Nigeria trece neobservată; n-ați zis nimic când au răpit și violat 300 de fete…”

Iată două explicații – fără patimă, doar explicații, nu argumente – pentru diferența de reacție între măcelul din Nigeria și crimele din Franța:

1. În Nigeria, scelerații ăia omoară la grămadă, într-un mod și pentru o idee la care suntem (din păcate, dar omenește), desensibilizați prin supraexpunere.

Uciderea jurnaliștilor este un atac cu o formă nouă, care lezează o valoare esențială în plus față de aceea – la fel de esențială – a vieții umane: libertatea de expresie. De aici, reacția aparent disproportionată.

Cu alte cuvinte (chiar cu precedentul Theo van Gogh), încă nu ne-am obișnuit să fim omorâți pentru ce scriem / desenăm și încă nu ne vine să credem că e posibil și că suntem în pericol.

2. Franța e aici, Nigeria e acolo.

Şocul e mai mare când nenorocirea e mai aproape. Când e departe, suntem cel mult indignați, întristați, dezgustați. Când e aproape, realizăm că suntem și noi în pericol, că și despre noi e vorba.

Nu înseamnă că nu ne pasă, ci că nu putem să simțim dimensiunea unei tragedii îndepărtate. E omenește, pur și simplu.

Cu alte cuvinte, nous sommes Charlie, Ahmet, la Nigérie… et humains aussi. Doar că reacționăm diferit în situații diferite.

În orice caz, eu sunt tristă. Din ce în ce mai mult, mă dezamăgește lumea în care trăim. Evul Mediu nu-i așa departe pe cât avem impresia că este, Hypathia e Malala, Inchiziția n-a murit, doar că se cheamă ISIS, Boko Haram și Al-Quaeda și tot așa.

Inamicul nu este colegul care zice „Je suis Charlie” și nici vecinul musulman care își duce copiii în parcul în care îi duci și tu pe ai tăi. Inamicul este întunericul din mințile unei mari părți a omenirii. Lipsa educației. Extremismul. Fundamentalismul. Obscenitatea copilăriei petrecute cu mânuțele încărcând un AKM.

Voi vă lăsați copiii la serbare?

Postarea asta e o întrebare ivită din curiozitate personală.

Contextul

Când eram mică și aveam serbare, mă stresau toate pregătirile.

Nu-mi veneau costumele. Trebuia mereu modificat ceva în ultima clipă, pentru că le primeam cu o zi înainte. Pardon, în seara de dinainte. Panică, panică.

Mama era ca un arc. Nu era ceva deosebit să-mi lipească vreo două, ca să stau să-mi împletească părul. Plecam de acasă cu noaptea-n cap (big dislike, până-n ziua de azi). Era frig în troleibuze și chiar și acum urăsc zorii, iarna.

Tovarăşa învățătoare (astea, de acum, sunt toate doamne) ne brusca și ne sâsâia continuu, „să n-o facem de râs”. Ne spunea povești de groază cu consecințe pe viață și note la purtare scăzute.

Și tot așa.

Uram serbările.

A mea

Fii-mea NU VREA să spună poezia. La nicio serbare la care a fost, nu a vrut. La prima, nici pe scenă n-a vrut. A stat pe scaun, dar nu a mișcat. Nici n-a cântat. Nu a vrut nici de Moș Crăciun, nici de iepuraș, nici de 8 martie, nici de sfârșit de grădinița.

Nu, nene, nu. Nu stau pe scenă să mă maimuțăresc să mă aplaudați voi și să-mi faceți poze și să le arătați bunicilor și prietenilor. Mândriți-vă cu ce faceți voi, nu cu ce fac eu. Eu nu fac. Nu vreau. Hai în parc.

Pot să jur că asta ar zice, dacă ar avea mintea mea. Cred că asta e chestia, numai că nu știe ea să zică lucrurile astea, fix așa.

Prin urmare, eu am ales să n-o mai las pe fii-mea la serbări (anunț dinainte școala și basta). În loc, mergem  undeva unde îi place și petrecem o zi împreună, toată familia.

Și ea e foarte fericită. Și îi fac poze și le arăt bunicilor și prietenilor în circumstanțe care îi plac. În care e fericită.

Voi de ce îi lăsați la serbare, dacă îi lăsați?

Master

Nu mă satur de şcoală. Nu mi-a ajuns. N-au fost destui trei ani de prezenţă obligatorie şi de lectură ghidată. Imaginaţi-vă trei ani fără nicio carte de ficţiune, în afară de A Song of Ice and Fire, dar în vacanţă…

În fine, nu m-am săturat, aşa că m-am înrolat (voluntar, cum altfel) la master. De data asta, la Sociologie.

Mi-am zis că se țin cursurile seara, ce mare lucru – plec de la muncă direct la școală și, când chiar n-am cum să ajung, sunt adult, îmi asum că nu ajung și nu ajung. M-am înșelat. E ucigător să pleci de acasă dimineața, pe întuneric și să ajungi seara, tot pe beznă. Să vezi lumina zilei în grabă, dând zor spre școală, ca nu cumva să întârzii la vreun curs. E ca la pușcărie, serios. Viață de interior, cu pauză de mișcare între o celulă și alta.

Mi-am zis că e master, deci o să am mult de citit, mult de gândit, mult de scris din ce gândesc și mai puțin de făcut „teme” de chinez vârstnic și student tânăr, abia ieșit din liceu. M-am înșelat. La finalul primului semestru a trebuit să pun cifre într-un tabel, timp de jumătate din vacanța de iarnă. A fost oribil. Am auzit o colegă văitându-se că mușca din cozonac, punea o cifră, trântea o înjurătură. Alta zicea că a fost primul an în care n-a plecat nicăieri de Crăciun. Genul ăsta de muncă nu l-aș face nici bătută în condiții normale și, în mod sigur aș plăti un student de anul I, venit în practică, să le facă – nu de alta, dar dacă ești mic și nu știi nimic, așa înveți. Dar dacă ești mare și obosit de chestii serioase, te apucă dracii. Ideea e că am ajuns la 35 de ani, cu vreo 17 ani de muncă în spinare, din care cel puțin 15 de muncă serioasă, să pun cifre în tabele și (semestrul ăsta) să întreb oamenii dacă se uită la Suleiman Magnificul. Sunt… dezamăgită.

Mi-am zis că e evident că masteranzii trag la jug pe undeva – trebuie să mai și mâncăm, carte pe burta goală nu face nimeni, serios, a trecut vremea lui Eminescu și nici ăla n-avea burta chiar goală – și că o să fie mai relaxată problema cu prezența. M-am înșelat. La fiecare curs, cu mici și minunate excepții, se face listă de prezență, ca la clasa I. Scrii numele și dai foaia mai departe și, bașca, în unele cazuri lista se mai și verifică prin sondaj. Of, viață. Sunt adult. Vin la școală pentru că așa am ales. Pentru că mă interesează. Unii vin pentru hârtia de la final. Treaba noastră pentru ce venim! Suntem adulți! E treaba noastră și dacă suntem cu urechile ciulite la ce vorbește profesorul, și dacă ne furăm căciula chiulind cu grație. Scopul școlii e să se asigure că omul n-a trecut prin volumul de informație cu puful uscat pe sub pene (drept pentru care există evaluare), nu să bifeze dacă studentul a făcut sau nu cărare până acolo. Serios. Pot să vin și să stau cu mintea aiurea sau pot să nu vin și să rod bibliografia toată, plus ceva pe lângă. Dar ăsta e sistemul, de ce să fie și logic?

Există și reversul, desigur. Au fost și sunt cursuri unde, pur și simplu, nu pot să nu mă duc. Sunt cursuri mult prea interesante și oameni care le predau mult prea fascinanți, ca să-mi treacă măcar prin cap să o cotesc spre casă, în loc să grăbesc pasul către Kogălniceanu.

Una peste alta, sunt sufocată de povestea cu prezența și de diverse teme de uzură, repetitive, facile și – pentru mine – total inutile. Dar trece el și anul 1 de master, trece și anul 2 și să vedem dacă mă distrez și cu un doctorat sau dacă mă potolesc măcar o vreme, să am timp să mai și trăiesc. Nu de alta, dar trece timpul ăsta de parcă-l fugărește careva și mâine, poimâine, mă trezesc deșteaptă, dar hodoroagă și senilă, întrebându-mă ce mama dracului am făcut toată viața, în afară de muncă, plod și învățătură.

N-am timp de tâmpiți

Serios, sunt o persoană politicoasă. De obicei. Obicei prost, pe care mi l-a băgat în creier mama, atunci când, copil fiind, mă revoltam vocal și fără perdele împotriva prostiilor, a nedreptății și a proștilor vinovați de ele. Așa de bine mi-a spălat mama creierul, încât sunt complet neechipată pentru a da replici pe măsură diverșilor imbecili. Și, din păcate, nu-s puțini. Așa că, de fiecare dată când un specimen din ăsta și prost și agresiv interacționează cu mine așa cum știe și cum poate, am două posibile reacții – îi explic prietenos unde greșește (că doar n-o să fac prostul să se simtă prost, că doar prostia e ca o boală și nu râzi de boala omului, ba încerci să-l ajuți) sau rămân mască. Și tac.

În primul caz, prostul nu pricepe și pot să reformulez până simt că-mi scade și mie IQ-ul, că e fix degeaba și, la un moment dat, mă lasă nervii. În al doilea caz, prostul crede că-s la fel de proastă ca el sau poate și mai proastă și se întinde ca pelteaua, cu gugumănii mai mari și mai rotofeie, până când trage de limită în așa hal, încât reacționez.

De obicei, când ajung în punctul în care mă lasă nervii și reacționez, reacția e aparent disproporționată. Dar asta e doar rezultatul politeții exagerate pe care mi-a băgat-o mama cu forța în sistem.

Chestia e că îmbătrânesc și simt că nu mai am chiar atât de multă vreme de pierdut și, în orice caz, nu am niciun chef s-o pierd cu proști. Plus că am obosit să explic, formulat și reformulat, cam aceleași și aceleași lucruri. Așa că am un proiect personal (iart-mă, mamă!): să uit să fiu politicoasă. Să reacționez așa cum îmi vine să reacționez, încă de la prima gugumănie care dă peste mine.

Zice unul o prostie? De ce să pierd timp să explic? Oamenii deștepți pricep repede, numai prostul nu și nu. Așa că, direct, fără explicații, că nu-s datoare prostului să-l ajut, de acum înainte am să zic: „Ești prost, mă!”, apoi am să ignor prostul total sau, cel mult, am să-l observ amuzată cum spumegă de ciudă că l-am făcut prost.

A. Să nu cumva să uit să zic și asta – e valabil și pentru mediul online. Ăsta e blogul meu și nu am nevoie de proști pe el. Mai bine un comentariu deștept, odată la două luni, decât zece comentarii tâmpite pe zi. N-am timp să dau explicații cui nu vrea să-și deschidă capul. Și basta.

Mă gândesc la bieţii bătrâni…

Un kil de dovlecei: 11-14 lei; un kil de ardei gras: 11-18 lei; un kil de roşii: 8-14 lei; un kil de pui: 10-20 lei (da, pieptul de pui e 20 de lei); un kil de peşte: 11-70 de lei. Etc. Un pensionar tipic nu-şi permite toate astea. El mănâncă pâine (un leu), cartofi (doi lei kilul), ceapă (doi lei kilul) şi parizer, polonezi sau cremwurşti (18-22 de lei kilul, câte o feliuţă pe pâine).

Şi vine Oana Cuzino, veselă ca o vrăbiuţă, filmată cum cumpără legume dintr-o piaţă din cele scumpe, explicând cum „fiecare are obiceiuri alimentare proaste, nesănătoase“.

Păi, dragă Oana, mă îndoiesc că pensionarul nu s-ar dedulci la legume, mai ales că vine paştele şi credinciosul paşte în perioada asta, dacă ar avea şi bani pentru ele.

Asta e la fel cu preţioasa recomandare a statului, adică jingle-urile impuse televiziunilor de CNA, alea cu respectatul meselor principale ale zilei. Păi pensionarul ştie ce-i respectul, nu-i asta problema, problema e că are un arici în buzunar. Iar cu sare, zahăr şi grăsimi umple omul amărât maţul gol, cum sufletului să consume mai puţin, că abia-şi duce zilele…

Ce vreau să zic este că nici statul, nici televiziunile, nu-s ancorate în realitatea omului de rând. Statul e plin de umflaţi, care habar n-au că băbuţa de peste drum, fostă învăţătoare, depinde de vecini pentru o masă caldă, iar televiziunile ţintesc exclusiv „puterea de cumpărare“ a melteanului tânăr şi viguros, în vreme ce bătrânii înghit în sec şi încearcă să-şi amintească gustul hranei „sănătoase“, dar de care nu se pot lipi în magazin.

Statul e degeaba, degeaba…

Am văzut un reportaj despre oamenii care nu mai sunt stăpâni pe ei – „drogaţii”. Şi am înţeles ceva: statul e, pur şi simplu, degeaba.

Nu-i adună, nu-i ajută, nu ne ajută.

Şi nu e valabil doar în cazul celor care consumă droguri. E valabil la orice. „Asiguraţii” trebuie să plătească pentru serviciile medicale. Cum vinzi sau cumperi ceva, plăteşti şi stai pe la ghişee – nu primeşti nimic, doar plăteşti ca prostul, pentru nimic, degeaba. Dacă ai nevoie de grădiniţă pentru copil, treaba ta – până la trei ani mergi la particulară şi după… dacă ai noroc, poate mergi la stat. Dacă ai nevoie de  şcoală, ţi se vâră religie pe gât şi oricum nu prea poţi alege şcoala. La fel, liceul.

Dacă îţi fură careva ceva, nu rezolvi nimic. Te duci la poliţie degeaba. Numai scrii declaraţii şi plângeri, în rest, nada. Hoţul se simte bine, îţi cheltuie banii. Tu i-ai muncit. Şi ce?

Statul e degeaba. De ce nu-l desfiinţăm, dacă tot nu face nimic? Eu m-aş simţi mai bine cu 80% din ce muncesc în buzunar şi nu în buzunarul fără fund al statului. Serios. Chiar mi-ar plăcea să mă bucur de toată munca mea, nu doar de 20%. Şi mi-ar plăcea să ştiu că banii mei se duc pe servicii de care am nevoie, când am nevoie, nu aiurea.

Şi aş face şi donaţii. Am tot făcut. N-ar rămâne pe dinafară nici năpăstuiţii – ba chiar aş avea mai mult de dat pentru ei şi ştiu sigur că banii mei ar ajunge la cei care au nevoie. Nu la stat. Nu în maşini, vile, salarii aiurea, pentru nimic.

Deci, de ce nu renunţăm la stat?