Raed Arafat zice să nu naștem cum vrem noi

Raed Arafat mi-a fost simpatic multă vreme. Pe urmă, a devenit secretar de stat. Asta nu înseamnă că l-am antipatizat, ci că mi-a devenit indiferent, indiferența aceea pe care o datorez tuturor celor care ies din profesie și intră în politică. Din păcate, la noi, ăsta e singurul mod în care poți reacționa ca să te ferești de dezamăgire.

Îl țineți minte pe Nicușor Dan, nu? A făcut chestii frumoase, verzi și bucureștene, apoi a candidat la primărie. Independent. Pe urmă a luat o nuanță portocalie pe pantof și s-a dus dracului tot. Îmi amintesc cu neplăcere de senzația de „știam eu” pe care am avut-o la momentul respectiv.

E doar un exemplu, cazurile sunt multe.

Alina Gorghiu. Medierea și violul mediat. Femeie! O femeie nu a simțit că e deplasată o lege care permite și nu numai că permite, dar și încurajează medierea în situații… „nemediabile”. Mă ierți, Alina, mi-ai fost chiar dragă, dar nu pot să accept ca un violator să scape imediat și mediat de victima lui. Nu pot și basta. Bine că tu poți, ești parlamentăreasă. Eu nu sunt. Eu sunt un cetățean fără avocat în parlament. Asta e.

_____

Paranteză: parlamentăreasă – încă un cuvânt care sună ca dracu’ la feminin, asta e situația, ne revenim la normalitate încet, mai greu e să alocăm cuvinte; parlamentăreasa e un fel de nevastă de parlamentar, cam așa sună, ca și „preoteasă”… Parlamentară e, mai degrabă adjectiv decât substantiv. N-am un răspuns la dilemă. „Femeie parlamentar” e rigid și sună ca și cum e o excepție, ceva nemaivăzut, și, din fericire, nu mai e așa. În fine…

_____

Revin la subiect.

Raed Arafat. Omul ăsta, care e atât de iubit (și cunoscut) pentru SMURD, a emis ceva care mi-a zbârlit părul pe ceafă. A spus într-o emisiune că „Cezariana nu trebuie sa se faca la cererea pacientului, ci doar in situatii stricte si clare„.

Domnule Raed Arafat, vă dau o situație strictă și clară – dreptul femeii de a decide ce face cu corpul ei. Mai doriți o situație clară? Dreptul femeii de a naște în condițiile pe care le dorește, chiar dacă aceste condiții implică o intervenție chirurgicală. E suficient de clar și de strict, domnule Raed Arafat?

Mâine, poimâine, o să se trezească unul să facă o lege prin care alăptatul să fie obligatoriu.

Vacanță?

Credeaţi că am să apuc să mai scriu şi pe blog în vacanţa asta? Ei bine, nu. Adică, nu prea (postarea de acum nu se pune, va fi scurtă).

Cauza?

Sunt masterand în România şi am temă. Nu învăț nimic din faptul că o fac, pentru că presupune să citesc niște articole şi să fiu atentă să trec nişte date într-un tabel, după o listă de vreo treişpe pagini. Cu alte cuvinte, pierd vreme în loc s-o câștig, adică să mă joc cu fii-mea, să mă odihnesc, să mă plimb, să mă văd cu puţinii mei prieteni care mai sunt prin ţară, să citesc ceva frumos, util sau măcar amuzant.

Cât timp pierd? Cam pe tot. Nu se poate lucra fără erori majore decât la viteza de patru, hai, cinci articole pe oră. Şi sunt 160 de articole.

Ne „revedem“ după anul nou. Că nu cred că termin tot până la sfârşitul anului.

Cred că trebuie să facem ceva cu timpul… adică, de fapt, cu lipsa lui

Măi, oameni buni, ajutor!

„Ajutor!” e un fel de-a spune, că e un strigăt în deșert și știu asta, dar trebuie să povestesc prin ce trec și prin ce am să mai trec până se termină (nu se termină niciodată, dar mă prefac și eu că aș putea crede că se mai și termină, ca să n-o iau razna).

Așa.

Dimineața, oră imposibilă, opt, trezirea. În juma’ de oră (nu știu cum, dar reușesc) apuc să mă spăl, să mănânc, să pregătesc chestii de mâncat la muncă pentru mine și soț, care în timpul ăsta apucă (nu știu cum, dar reușește) să se spele, să facă două cafele cu lapte, să se îmbrace, apoi amândoi (nu știu cum, dar reușim) îmbrăcăm, încălțăm fata, mă îmbrac și eu, o pieptăn și la opt jumate sau – în zilele proaste – la nouă fără un sfert ieșim pe ușă și țuști, eu la firmă, fata la grădiniță și el la jobul lui.

Pe urmă (nu știu când și cum) se face patru jumate și mă simt de parcă m-a lovit trenul frontal, adică dorm pe mine și mă apasă ceva pe frunte de oboseală și mă târâi acasă. Noroc că acum am bonă, care ia fata de la grădiniță și o aduce acasă, o hrănește și o duce trei ore în parc, timp în care apuc să mănânc, să spăl vase, să murdăresc altele, să gătesc ceva, să adun ce dezordine s-a produs seara trecută, să mă uit la ceas și să văd că s-a făcut opt seara și eu n-am făcut NIMIC pentru mine, timp în care soțul ajunge și el acasă, apucă să mănânce, să dea cu aspiratorul, să-și dea seama că trebuie cumpărat nu-știu-ce care trebuie la grădiniță sau cine mai știe pe unde a doua zi neapărat, așa că vine bona din parc și luăm copilul așa cum se găsește și plecăm toți trei la cumpărături, se face nouă jumate, plecăm din magazin cu orice altceva decât ce am avut de cumpărat, dar ne dăm seama pe drum spre casă și e deja zece, deci magazinul s-a închis, asta e, mâine.

Ajungem acasă, copilul cade lat, răsuflăm ușurați că am scăpat, cădem și noi pe canapea cu ochii pe perete la ceva serial sau film și eu nu apuc să văd finalul pentru că se face unșpe jumate și amețesc de somn, așa că mă preling spre dormitor unde intru în comă până a doua zi la opt fix, când o iau de la capăt. Nu știu, nu apuc să întreb dacă soțul a apucat să vadă finalul filmului sau a adormit și el.

Oameni buni…

Dacă faceți față la muncă + copil + menaj + diverse cumpărături și altele și nu vă simțiți ca sclavii egipteni la piramide, vă IMPLOR, spuneți-mi cum naiba faceți, că eu nu rezist chestiei ăsteia. Și încă n-a început masterul, care se petrece două ore seara, deci în loc să mă târâi spre casă de la muncă o să mă târâi spre școală, de unde am să mă scurg spre casă, unde am să ajung pe la șase jumate, șapte, opt jumate sau naiba știe, că nu s-a afișat încă niciun orar. Și încă n-a început nici școala, că suntem la grădiniță, nu de alta, dar la grădiniță mai poți ajunge la nouă fără ceva, nouă și ceva, dar la școală încep ăia ora de la șapte dimineața! Păi, ca să ajungem la șapte la școală trebuie să ne sculăm la șase, iar ca să ne sculăm la șase, trebuie să ne culcăm la zece, când se culcă găinile în poiată, deși cred că și alea mai stau la taclale despre porumb și viermișori până pe la unșpe…

Deci…?

 

 

 

Sunt o tristă frustrată

Aşa mi-a zis un cititor / o cititoare. OK. Aşa este, recunosc. Uneori sunt tristă – am un copil special; asta te poate face uneori sau chiar destul de des să fii tristă, dacă eşti un om normal, desigur. Uneori sunt frustrată şi nu văd de ce un sentiment e folosit pe post de insultă. Sau de ce două sentimente (emoţii?) şi faptul că cineva le trăieşte ar trebui să fie jignitoare pentru persoana respectivă.

Aş fi ruşinată dacă aş fi o creatură acră de fel, cu o răutate imposibil de stăvilit, care ar vrea să intre în vorbă cu cineva doar ca să-i strecoare două vorbe fără pic de substanţă, dar pline de venin. Da, în cazul ăsta, m-aş simţi chiar prost.

Dar nu e cazul. Aşa că rămân tristă uneori, frustrată alteori şi, întotdeauna, OM.

N-am mai văzut copii jucându-se pe afară

Cartierul meu ar fi rezidenţial, dacă n-ar fi un amestec de case de locuit cu firme şi bloculeţe de patru etaje. Prin care mai găseşti câte un cabinet stomatologic, câte o agenţie imobiliară care respiră greu şi câte un birou care se ocupă de diverse.

Cartierul meu era plin de copii când eram eu copil. Nici acum nu lipsesc plozii, numai că nu-s pe străzi, de capul lor, cum eram noi. Pur şi simplu, copiii nu se mai joacă pe stradă.

Şi mă întreb de ce.

Or fi prin alte părţi, la ţară, la mare, la munte, cu bunicii? Or avea alte activităţi de vacanţă? Or sta în casă, la calculator? Or fi cu părinţii la serviciu? Or fi pe la şcoli de vară, prin tabere, pe unde? Unde sunt copiii din Cotroceni?

Metrou

Nu prea merg cu metroul. Nu-mi place. Vara e înăbuşitor, iarna e prea cald şi simt că mă sufoc sub pământ în orice anotimp.

Dar am mers alaltăieri, ca să vadă şi fii-mea cum e cu trenul din tunel. Ei i-a plăcut. Era un pic neliniştită, dar noutatea experienţei şi faptul că fierătania zuruitoare era tren şi era pictată (am nimerit un tren înfrumuseţat cu graffiti), au reuşit să-i estompeze neliniştea. Nu cred că s-a relaxat vreo secundă, dar era ca şi cum s-ar fi dat în montagne russe – adrenalină!

Ocupată cu fii-mea, alaltăieri n-am avut vreme să mă uit în jur. Dar am mers şi ieri cu metroul. Aşa că am văzut ceva schimbări în bine. Asta, că tot se vaită românul că la noi nu se schimbă niciodată nimic.

De exemplu, sunt panouri de afişaj peste tot. Practic, ştii dacă trebuie să te grăbeşti sau nu, pentru că vezi când vine trenul. Harta metroului e şi ea peste tot şi e uşor de descifrat. E adevărat, e mic metroul nostru (faţă de labirintul din Londra, na!), dar e OK. Oamenii au început să stea pe dreapta scărilor rulante, cel puţin în staţiile centrale. E şi asta ceva.

Ce nu s-a schimbat e aerul. Cred că e acelaşi aer de acum zece ani. Nu poţi respira. E zăpuşeală. Cald şi umed, ca într-o seră. Şi miroase ciudat, a metrou.

Şi nici oamenii nu s-au prea schimbat. La Eroilor urcau în turmă, ca nişte cornute, ocupând toată scara. Şi la Eroilor e scară lată, despărţită la mijloc de o bară, tocmai ca să marcheze sensul de coborâre, că-i diferit de cel de urcare. Tocmai ca turma să n-o ia pieptiş la grămadă şi să poată şi cei care coboară să ajungă la peron. Dar oamenii sunt la fel. Ca în ’87. Ca în ’90. Ca acum.

Păi dacă oamenii nu se schimbă, cum să se schimbe politicienii?

Cearta lui om cu om

Motivul? Politichia, desigur.

Îmi amintesc de marele fel in care era polarizată opinia publică acum douăj’ de ani – mama s-a certat cu vecina, tata s-a certat cu amicul X şi tot aşa. N-aveau Facebook şi Twitter, că probabil făceau concurs de unfriend şi unfollow, adică ce face deja majoritatea celor conectaţi în vreun fel între ei, chiar acum.

(Ce mă sperie pe mine e că întotdeauna românul mult a votat altfel decât mine şi uite unde suntem, dar… asta e doar o paranteză).

Ideea la care vreau să ajung e asta: mi se pare incredibil (şi cam ciudat) felul în care oameni care se cunosc (mai mult sau mai puţin) se ceartă şi ajung să se şi înjure pentru nişte indivizi pe care nu-i cunosc, cu care nu vor ajunge vreodată la o bere măcar şi care, în esenţă, se bat care să fure mai mult şi mai eficient de la ei.

Serios.

De ce m-aş certa eu cu oricare dintre prietenii mei pentru simplul motiv că eu vreau să plece Băsescu (oricum, numai să plece – şi cu elicopterul e bine), iar ei se tem că după Băsescu vine Satana?

Oameni buni, treziţi-vă. Niciun politician nu merită să stricaţi o relaţie, în afara situaţiei în care politicianul e vreo rudă sau cineva apropiat. Atât!

(Şi, cu atât mai puţin, unul ca Băsescu!)