Marile speranţe

Mi-am amintit cum era totul acum vreo şase ani. Şi nu mi-a venit să cred.

În loc să-mi imaginez viitorul în roz, am ajuns doar să sper (cu o mare doză de moderaţie) să nu fie gri.

În loc să mă amuz de prostia oamenilor, am ajuns să-mi sară muştarul la cea mai mică aberaţie.

În loc să fac planuri, am ajuns să iau totul ca la alcoolicii anonimi, „one step at a time”, pas cu pas, moment cu moment.

În loc să abia aştept ca lucrurile să se întâmple şi să freamăt de nerăbdare să mă bucur de ele, am ajuns să abia aştept ca ele să se termine şi să scap, să am linişte.

În loc să mă gândesc că „trebuie să fie bine”, am ajuns să mă gândesc că oricum o să se întâmple şi ceva rău.

În loc să mai şi risc, am ajuns să am mereu planurile B, C, D şi E. În situaţii complexe, merg până la Z.

În loc să mă bucur de seară, am ajuns să-mi citesc obsesiv agenda, să văd ce mai trebuie făcut mâine.

În loc să mă bucur de jocul copilului, am ajuns să evaluez în ce măsură se comportă normal, adecvat vârstei.

În loc să îmi doresc încă un copil, am ajuns să-mi fie groază şi să îndrăznesc să mă gândesc „cum ar fi dacă”. Aş muri de frică nouă luni şi aş mai muri încă o dată de frică până la un an şi ceva, vârsta la care cam ştii dacă se dezvoltă normal sau nu.

Ce copil optimist eram acum şase ani şi ce adult obosit şi cinic sunt acum! Şi totul, TOTUL, de la lupta asta de fiecare zi, cu suişuri şi coborâşuri, cu zile mai bune şi zile mai rele, cu frânturi de speranţă amestecate cu zoaiele negre ale nesiguranţei, ale disperării de mamă care nu poate face mai mult, că nu are ce face mai mult, şi care nu ştie dacă, de fapt, vreodată, copilul ei va fi bine.

Anunțuri

Momentul acela… când toate mamele se uită la tine cu reproş în priviri

Aşa se întâmplă de fiecare dată când fii-mea are o criză de frustrare, care durează între un sfert şi o jumătate de oră, după caz. Şi urlă cu suspine, inconsolabil, iar eu nu am ce să-i fac. Iar mamele, bunicile, toate creaturile care cresc copii obişnuiţi şi ştiu ele că o criză de plâns e sigur răsfăţ şi incompetenţă maternă, se uită chiorâş la mine.

Bunicile se simt datoare să intervină cu „ce ruşine să plângi, fetiţă mare”, la fel de eficient ca o prelegere ştiinţifică în grădiniţă. Fii-mea nu ştie ce e ruşinea, pentru că e un concept complicat, n-am ajuns până acolo. De fapt, n-am ajuns la niciun concept abstract, de niciun fel.

Mamele tac. Dar e suficient să le văd mutrele pline de dojană şi simt că-mi vine să urlu. Acum vreun an mă oboseam să le spun despre ce e vorba, dar imediat se simţeau utile şi îmi înşiruiau o sumedenie de sfaturi, niciunul la care să nu mă fi gândit şi eu înainte. Toate testate, perfecte, panaceu… pentru copii obişnuiţi.

Am obosit. Serios.

Îmi vine să-mi scriu pe mine că „nu-i răsfăţată, are o tulburare de dezvoltare”. Sau că „nu-s idioată, sunt doar mama unui copil special şi privirile voastre dezaprobatoare nu mă ajută”. De fapt, mă deprimă. Mă irită. Mă simt naufragiată, cu copilul speriat lângă mine, într-un ocean de neînţelegere. Într-un ocean de oameni normali şi complet surzi şi orbi la tot ceea ce le depăşeşte orizontul lor mic şi normal. În derivă.

Azi n-am nimic

Azi n-am chef să scriu nimic despre ziua îndrăgostiţilor. Iubire la oraş, prin centru. Frig şi foame prin margini de urbe. Şi beţivi reali sau închipuiţi de omul ăla antipatic, care au murit în zăpadă.

Nici despre omăt n-am a scrie, m-am săturat. Nu-mi vine să scriu nici despre cum au ieşit bloggerii la lopată şi nici despre femeia înzăpezită şi supărată că nu are cine să vină să-i şi ia zăpada din curte, dacă tot i-a făcut armata sau vecinul potecă, să poată să ajungă la vacă.

Fundul lui Boc e doar un fund, avem cu toţii unul, iar presa noastră se descurcă şi ea cu ce are. Adică nu cap.

Azi n-am chef să scriu nici despre pârnaia care-i paşte pe Remeş şi pe ălălalt individ. Şi nici despre puşcăria lui Năstase, că e ştire veche. Iar Paul şi moştenirea lui câştigată în justiţia de aici chiar că nu-i un subiect. Aş scrie despre opoziţie, dar n-am ce, nici de rău, nici de bine. Parcă nici n-ar fi.

Nici despre mâncare n-am ce să zic, pentru că îngraşă, de fapt. La ce bun să scriu ceva, mai ales de Valentine’s Day? Ne plac creaturile schiloade, iar graşii nu-s oameni. Sunt graşi.

În fine.

Azi n-am nicio chemare să scriu despre ceva anume, aşa că, să spun drept, cred că azi e ziua în care tocmai am scris despre de toate şi am scris în aşa fel încât nu înseamnă mai nimic.

Revelion. Şi ce?

Bun, deci am intrat în anul nou. Zău că nu am simţit nimic deosebit. Chestia cu „ceva deosebit” se întâmpla în copilărie (şi mi s-a confirmat azi noapte, văzând ce se bucurau cei patru plozi de la petrecere). Da, la vârsta aia chiar era ceva deosebit să vezi artificii, să auzi petarde, să-l vezi pe prietenul lu’ tac-tu, cel altminteri serios şi mereu tras la cravată, cum dansează, roşu în obraji şi cu cămaşa descheiată, cu tanti Tuşa. Şi să stai treaz până nu mai puteai. Da. Asta era chestia cea mai tare.

Dar acum, ce să fie deosebit?

De mâncat, eu mănânc în fiecare zi. Nu ştiu cum fac alţii, dar eu gătesc chestii „festive” şi în timpul anului. Dacă am chef de o salată boeuf, de plăcintă cu ciuperci, diverse rulade sau de ciupercuţe cu usturoi şi maioneză, nu am nevoie de ocazii speciale, ci doar de ingrediente. De pus masa cu şerveţele şi farfurii frumoase, la fel, nu-mi trebuie o dată anume în calendar.

De băut… Nu cred că aşteaptă cineva Revelionul ca să bea. Deci nici asta nu se pune.

Bubuiala. Povestea cu petardele, cel puţin pe mine, mă agasează. Şi nu-i văd raţiunea. Să te distrezi pentru că ceva bubuie sau, şi mai rău, să te amuzi ca cei patru retarzi care aruncau azi noapte petarde sub maşinile care treceau ca să pocnească alea dedesubt… mi se pare de neînţeles. Sunt periculoase, pocnesc, sperie animalele, umplu strada de resturi pe jumătate arse, în trei cuvinte, sunt nişte porcării. Aşadar, nici petardele nu fac Revelionul să fie o chestie deosebită.

Petrecere până în zori. OK, petrecere poţi face şi în timpul anului. E suficient să anunţi oaspeţii că vrei să ţină până la ziuă şi se rezolvă.

Şampanie. Nu ştiu ce să zic. De fapt, e spumant, dar să-i zicem şampanie cum zicem adidaşi, pamperşi şi xerox. Eu beau şampanie şi aşa, pur şi simplu. Unii beau la cină un pahar de vin. Eu beau fie Campari, fie şampanie. Pur şi simplu, pentru că îmi place şampania. Îmi place, pentru că e acidulată şi răcoroasă şi un pahar te ameţeşte fix cât să fie plăcut, dar să nu te îmbeţi. De ce aş bea altceva în timpul anului?

E toată lumea euforică – toată lumea petrece. Da, asta e o chestie care contribuie la atmosferă, dar cred că m-am săturat şi de asta.

Deci, ce face Revelionul să fie deosebit? Sau, mai bine zis, cum fac să trăiesc şi eu sentimentul că s-a înnoit ceva, că s-a schimbat ceva, că e un nou început, că am trecut de un checkpoint? De vreo câţiva ani încoace am senzaţia (corectă şi raţional-depresivă) că totul este un continuu. Petrec prea des? Ar trebui să pun masa frumos numai la ocazii? Să las şampania pentru aniversări? Să nu mai gătesc chestii elaborate?

Sau, de fapt, e normal ca Revelionul să fie o petrecere ca oricare alta?

Bună dimineața

Mă antrenez serios pentru Revelion.

Ieri m-am dat jos din pat pe la unu şi ceva. Azi am avut o încercare eşuată de trezit la doişpe, dar am cedat tentaţiei şi am ajuns iar în pat după doar câteva minute şi am rămas acolo până pe la patru. Până şi pe blog postez numai de pe telefon în ultimele zile, pentru că altfel ar trebui să mă duc la birou, să deschid laptopul şi să stau pe scaun, în loc să măsor salteaua sau canapeaua. Cititul îmi place, se poate face din poziţia culcat, plus că, la nevoie, se poate pune cartea deoparte şi capul în pernă.

Mâine plănuiesc să fac ochi pe la şase seara, iar poimâine pe la opt. În felul ăsta, sunt sigură că am să stau trează-buhă de pe 31 până pe 1.

Pe urmă va trebui să inversez procesul, pentru că încep iar şcoala şi munca, iar asta mă întristează, aşa că mai bine nu mă mai gândesc.

Adică… Am să mă gândesc la asta la anul. Până atunci, bună dimineaţa!

Scrisoare către Moș Niculae

Dragă Moș Niculae,

Eu n-am fost din cale afară de obraznică anul ăsta. Nici din cale afară de cuminte, dar cred că există un soi de marjă, o limită a numărului de năzbâtii, poate și a gravității trăsnăilor și simt eu, așa, că nu am trecut peste ea. Deci, cred că merit să-mi umpli cu chestii bune (o vărguță nu e o chestie bună) papucii, galoșii, cizmele și ciorapii (corect! și ciorapii, am să-mi iau unii roșii special pentru asta, chiar la noapte, pe la trei noaptea, ca să zic mai exact, că la ora aia sigur doarme tot poporul).

Nici nu cred că cer mare lucru, dacă stau bine să mă gândesc. Și cred că ce vreau eu, dacă mai și primesc, ar bucura multă lume. Uite, de exemplu, azi e luni. Și ziua de luni e așa, un fel de ciumă. Mai ales dacă vine după un weekend prelungit și cu atât mai mult cu cât peste tot e plin de brazi decorați, clopoței, cadouri și panglici. E așa o atmosferă de sărbătoare, că nu-i mai arde nimănui de nimic complicat. Și luni ne trezim devreme, mergem să tragem la jug și ajungem acasă frânți. Nu, nu-s numai eu așa, zău că am auzit plângându-se pe mai mulți. Mereu. În fiecare an, în fiecare luni.

Iar mâine e marți. Trei ceasuri rele, chestii, povești. Cine vrea să iasă din casă marți? Mai ales după luni, suntem gata obosiți… Și vine miercuri, e așa un fel de chin, că ești la mijlocul săptămânii și a doua zi e joi, nu vineri și deci mai e o zi de tras, în afară de miercuri, care e prin ea însăși o corvoadă. Iar joi osteneala e maximă, aproape că nici nu mai poți să respiri dimineața de lipsă de somn, că nimeni nu doarme calumea în timpul săptămânii, doar viața începe după cinci seara și doar n-o să te bagi în pat la zece, ca mam-mare și poiata ei! Nu! Vremurile alea au trecut, avem electricitate, net, ne uităm la filme până la două noaptea și ne pică ochii pe canapea de somn, dar nu ne predăm! Iar joi, vai, e un dezastru să deschizi ochii dimineața, e crimă să scoți din pat pe cineva cu o zi înainte de vineri, adică, ce mai, mai e doar o zi până în weekend… Iar vineri e oricum zi scurtă, ce să mai facem vineri?

Așa că, dragă Moșule, te rog să faci cumva să ne faci pe toți să trecem fiecare săptămână ca prin vis, eventual în somn, și să ne trezim numai în weekend, până de Crăciun… ce zic, eu, până la anul, și să se facă singure toate treburile prin casă, pe la muncă, pe la școală, care pe unde trage la jugul care-i aduce bani sau deșteptăciune în plus și ceva ordine în creieri și în camere. Să fie așa, o perioadă fără trezit dimineața, fără chestii de făcut urgente și / sau plicticoase, fără frig afară, fără întunecatul ăsta teribil de devreme, că pică noaptea pe oraș ca o pătură groasă și rece și nici nu apucăm să vedem cerul, dimineața plecăm cu ochii cârpiți de somn, seara ajungem cu capul mare și pe beznă acasă. Fă, Moșule, să vină vacanța mai repede și să vină și primăvara, că nici bine n-a început iarna și eu m-am săturat deja.

_____

Dar cum Moșul nu există, asta e, să revenim la ale noastre. Mâine e marți. Altă zi cu treabă.