Vreți și…?

Cineva de prin departamentul de marketing al Mars România a emanat o idee creață. Un țâști-bâști pus pe avansare în carieră sau o fătucă prețioasă a stat pe gânduri și a găsit soluția salvatoare pentru a crește vânzările de zahăr amestecat cu grăsime, câteva alune și cacao. Este vorba de plasarea agresivă de produse (Snickers, mai precis) în nasul omului vulnerabil (neatent, grăbit, obișnuit să fie politicos și să zică „da”), cu portofelul în mână, la casa de marcat.

Nu era de ajuns că, atunci când vreau să plătesc salata, legumele, fructele, laptele, ouăle și ce mai cumpăr eu de obicei trebuie să trec printr-un coridor de ciocolățele, bombonele, gumițe și prezervative. Nu. Acum mi se înfige sub ochi un Snickers și aud întrebarea care mă calcă pe nervi: „Doriți și un baton Snickers, la numai 1.5 lei?

NU, NU VREAU. Dă-mi pace.

Motive:

  1. De obicei mă grăbesc. Când sunt la casă și sunt toate produsele scanate, de obicei sunt ocupată să le îndes cât mai repede în pungi, să nu stea nimeni după mine și să scot portofelul să plătesc, în același timp.
  2. Marketingul agresiv mă face să devin și eu agresivă (și negativistă) și nu-mi place starea asta. Genul ăsta de chestii mi-au creeat un reflex pavlovian – spun „Nu!” la orice, iar chestia asta devine o problemă la un moment dat.
  3. Mă duc la supermarket și nu la piață pentru că sunt antisocială (Asperger rulez). Îmi place să mă pot uita liniștită la fructe și legume, fără să mă creierească vreo precupeață. Cu atât mai mult mă aștept ca la casa de marcat să nu am altă interacțiune în afară de actul strict al plății. Pentru mine, casiera ideală e un robot.
  4. Tehnica e atât de puțin subtilă încât e jignitoare. Poate funcționează la grămadă, dar la mine nu merg chestiile astea.
  5. Mai e și acel „numai 1.5 lei” – da, dai mai nimic, dar primești mai nimic și capeți și vreo 500 de calorii goale, bonus. Ca să-ți salte pancreasul în sus de bucurie, nu alta.

Așadar, din punctul meu de vedere, ăsta e un exemplu de marketing prost – rezultate rapide acum, dezastru pe termen lung. Plus că or să se găsească o sumedenie de alți producători care or să preia ideea și o să fim în curând îmbiați cu toate prostiile.

I’m gonna show my Blutbad face next time…

Anunțuri

Pasiunea știrii

 

Fără să fiu vreodată cu adevărat în breaslă, ani de zile am trăit o stare pe care aș vrea s-o numesc „pasiunea știrii„. Curiozitate? Nu numai. Nu era doar o dorință de a ști și nici nu se oprea la o dorință de a scrie un comentariu după. Era, pur și simplu, o stare de atenție complet orientată pe tot ce se se întâmpla aici și aiurea, ceva care include toate cele de mai sus și ceva pe lângă. O stare de atenție pe care arareori o găseam la mine pentru altceva.

De ce „pasiunea știrii” la cineva care o consumă, nu o produce?

Poate și pentru că „a ști” îți dă un sentiment de control – dacă știi, deja te-ai orientat, poți deja să gândești o strategie oarecare, te simți (ești sau nu ești) cu un pas înainte, nu te prind evenimentele nepregătit, nu te ia revoluția ca din oală, nu te surprinde vreo lege tâmpită fără un plan. De exemplu.

Poate și agitația pe care o simți la toți oamenii de presă și, mai nou, la bloggeri. Sentimentul ăla că s-au dat jos din pat la trei dimineața, când tu dormeai tun, numai ca să ajungă în Cuca Măcăii și să se bage în apă, cu cizme hilare de cauciuc în picioare, numai ca tu să ai, la opt, când tocmai te-ai spălat pe dinți și zapezi cu o cafea în față, motiv să te oprești la un canal anume. Sau să ciulești urechea, în timp ce tragi de volan prin intersecții și pândești semaforul să se facă dracului verde, că întârzii la birou. Sau să zăbovești un pic în holul firmei, rezemat de perete, cu ziarul în mână, înainte să-l arunci la gunoi sau să-l lași secretarei. Atâta muncă și alergătură pentru câteva secunde, un glorios minut de atenție din partea mea, Cititorul, Ascultătorul, Telepectatorul.

Poate și pentru că știrea îți dă motiv de vorbă, de comentarii, de lamentări și de vărsare a nervilor pe un blog, de exemplu. Terapie.

Iar culmea stării ăsteia a fost în 2008, când scriam pe un blog, altul, pe care îl începusem într-o doară prin 2007 și de care mă legasem așa de bine, că scriam zilnic despre tot ce îmi trecea prin cap, prin viață, prin ecran și prin tastatură. L-am abandonat acum trei ani – nu mă întrebați de ce, că nu vă spun – și nu știu dacă am să reîncep vreodată să scriu acolo. Deși, uneori, mă tentează.

Ce s-a întâmplat însă cu „pasiunea știrii„?

Printre altele, și asta – chestie veche, deci – m-a dus la școală. Nu voiam să intru neapărat prea adânc în povestea cu știrile, pentru că aveam treabă cu domeniul conex (PR-ul), dar m-am bucurat că am găsit un loc unde le puteam avea cam pe toate. Adică un an jumate de joacă legat de știre, teoria ei și tot ce se leagă de asta și încă un an jumate de PR. Da, polul opus.

Dar după ce am intrat în burta știrii și am văzut ce e acolo, ceva s-a stricat. S-a rupt. După ce am trecut în zona cealaltă, PR-ul, elasticul era deja întins și a pleznit. Brusc, am realizat că știrile sunt toate la fel și că până și cele azvârlite pe ecrane, în aer și pe coli din comunicatele de presă sunt la fel. Am realizat că una recomandă școala ca sumă de bune practici, alta se face în realitate, cel puțin în spațiul nostru balcano-corcit și plin de specialiști cu tichii colorate, ieșiți de niciunde, ca ciupercile după ploaie. Numai la noi găinile nasc pui vii și Mirela e și vânzătoare și cumpărătoare și bugetară în același timp, mai ceva ca pisica lui Schrödinger. Numai la noi apar pe te miri unde recenzii bune la produse proaste. Sau poate numai la noi sună așa de rău limba atunci când enunță tâmpenii – poate numai româna e în stare să dea totul pe față printr-o simplă exprimare din care sar așchii publicitare. Că citesc destule și pe site-uri de limbă engleză și parcă nu e așa de rău.

Cert e că am început să spun exact ce urmează să spună știrista la TV și cum se termină fraza pe care o începe. Citesc titlurile ziarelor și arareori dezvoltarea subiectului îmi aduce vreun ceva nou sau măcar util. În ultima vreme, nici nu mă mai obosesc. La ce bun? Pot să scriu știrile chiar eu și să las spații de umplut cu nume, date și variațiuni pe aceleași teme. Mereu, mereu aceleași. Aceleași știri, aceleași reclame, același lătrat. Înnebunesc de plictiseală. Pasiunea știrii a murit fără glorie, ca baba de la trei, care a fost o ilustră necunoscută… artistă.

Și ce e mai trist e că și blogurile au început să „sune” la fel. De când? De cum s-au strecurat publicitatea și PR-ul, adică banul, în scriitura online. S-au certat ei bloggerii cu jurnaliștii ce s-au certat, apoi apele s-au liniștit și, cu mici excepții, tot acolo suntem. Vine o firmă, dă un ban, articole se publică. În offline și în online, cam la fel. Diferența e în tonalitate, dar și acolo încep să simt suferința de a scrie ceva în care cel care scrie nu prea crede. Sau încercarea de a stinge disonanța cognitivă în cel mai clasic mod cu putință – fake it till you make it, vorba americanului. Așchii.

Și nu mai pot citi. Nu mai pot auzi. Nu mai pot vedea. Trec zile în șir fără telvizor. Nu am mai citit un ziar de câțiva ani. Nu ascult radio.

Concluzia? Eu am o concluzie (nu și o soluție), dar sunt curioasă ce credeți voi.

 

Blogroll: NU publicităţii ofensatoare!

Am înțeles de ce eu nu cumpăr niciunul dintre produsele cărora li se face reclamă. Nu, nu e din cauză că m-a inoculat experiența în publicitate. Nici din cauză că n-aș fi în target (ce naiba, ceva trebuie să consum!). Problema e alta.

Deși sunt în target, reclamele nu mi se adresează.

Și, mult prea des, reclamele la produse care m-ar interesa, în loc să mă atragă, mă jignesc. Iar jignirea e atât de profundă și o percep la un nivel atât de adânc încât nu e nevoie să procesez informația central. Pur și simplu, am devenit oarbă la reclame, fără să fac vreun efort pentru asta. Ab initio, instinctiv.

Știți deja că am tot felul de revolte a propos de reclame și că le toc mărunt, mărunțel de fiecare dată când ajunge vreuna să mă sufoce în așa hal încât simt nevoia s-o fac arșice pe blog. Eu am alergie în general la cele la mâncare și la cele pentru copii și am lăsat la o parte, cu obstinație de catâr și pe principiul că nu le fac publicitate, mizeriile adresate bărbaților care nu-s bărbați. Adică misoginilor.

NU publicităţii ofensatoare!

Dar Centrul Filia nu poate să ignore chestiile astea și, până la urmă, trebuie să mai și spunem ce ne doare, că dacă toată lumea tace și ignoră problema, ea nu se rezolvă de la sine, ci se acutizează. Așa că în blogosferă (și în blogroll-ul meu) a apărut acum câteva zile un nou blog. Este vorba despre un spațiu  în care femeile scriu despre / sancționează reclamele în care femeile sunt tratate cum nu e normal să fim tratate.

Cum nu e normal să fim tratate?

Păi așa, de sus, la mișto sau condescendent, ca și cum am fi niște mici creaturi simpatice, dar prostuțe, bune doar să decoreze umărul larg al bărbatului, capota mașinii sau biroul. Sau ca niște bovine tolerante, eventual grase (so what?) și în mod sigur resemnate, care umplu mațul familiei, păstrează curățenia în casă, execută diverse corvezi de care bărbații se țin departe, că-s treburi de muiere.

Nu suntem toate așa.

Și nicio femeie nu ar fi așa, dacă societatea asta a noastră, patriarhală și needucată, nu le-ar învăța de mici să fie tolerante cu mitocănia, că asta e menirea femeii, să fie mamă, să sprijine, să asculte, să pună în valoare. Să uite de sine, pentru soț, copil, societate, religie. Să nu se bage în chestii tehnice, să nu se bage în niciun fel de știință, că nu ar încăpea atâta cunoaștere într-un creieraș micuț, bun doar să țină minte rețete, zile de naștere, cum se cheamă toate medicamentele pentru plozi și cum se administrează. Și să nu cumva să se îngrașe, că bărbaților le plac femeile slabe, nu că nu e sănătos.

Dar unele dintre noi am scăpat de toate astea. Și vrem să afle cât mai multe femei că merită mai mult decât satisfacția cratiței pline și a plozilor crescuți mari, ajunși „la casa lor”. Că o cămașă poate să fie și necălcată și cine judecă femeia pentru cutele de pe spinarea bărbatului e un idiot. Că nu e neapărat ca podeaua casei să strălucească și că ștersul prafului nu e o ocupație care ține de gen.

Publicitari, iată, exist!

Sunt printre femeile care, obligate să gătească, ar stârni un trend al tigăilor-guler. MIE când mi se vor adresa reclamele?

Delfinii de pe Dâmbovița

N-am de gând să încep fiecare paragraf al acestei postări cu altceva decât cu NU. OK, să începem.

Nu, nu m-am trezit mai târziu, la spartul târgului și după ce toți au comentat și paracomentat entuziast chestia asta, numai așa, ca s-o demontez eu de bestie ce sunt. Am tot stat și am așteptat să treacă valul (și să ia delfinii cu el) și am sperat că se hăhăie lumea, îl dă mai departe și-l uită. Pentru că porcăreața cu delfinii pe Dâmbovița m-a scos din pepeni.

Nu pentru că e reclamă, deși am ajuns alergică la reclame. Unele (puține) sunt bune, așa că pot ierta întreaga industrie atunci când mai apare câte una OK.

Nici pentru că, după cum a scris Patrick André de Hillerin în Cațavencii, e o calchiere prea puțin subtilă după o reclamă la KFC, care era cu rechini.

Nu. Ci pentru că mi se pare absolut oribil să folosești clișeul cu moldoveanul parașutat în București de prin cine știe ce fund de sat, care zice „guli-guli” și se filmează ca să se facă de râs pe Youtube. Asta e nașpa, note that, advertising people! E ca și cum ai folosi blonde în latex, călare pe capote, ca să faci reclamă la „bolizi” și mitocani sadea însurați cu proaste, ca să vinzi bere. Adică ceea ce fac toți publicitarii lipsiți de inspirație și de nerv, în perfectă simbioză cu Clientul needucat și lăsat în  pace, să persiste în greșeală,  că doar e client și greșește pe banii lui.

Nu-i așa. Clientul nu greșește numai pe banii lui, ci și pe banii voștri. Pentru că, sper eu, la un moment dat piața va sancționa reclamele proaste. Trebuie să ajungă oamenii la saturație la un moment dat. Trebuie să apară efectul ăla de respingere totală. Nu imediat, că e mare inerția, dar va veni și asta. Pe urmă, clientul greșește și pentru că omite complet nișa indivizilor ca mine, de exemplu. Reclamele de genul ăsta au toate șansele să deranjeze  măcar o parte din persoanele educate din urban, ceva mai deștepte decât o ceapă, cu venituri mulțumitoare și pretenții mai mari de la viață decât „guli-guli„. Și nu, nu e din cauză că „nu suntem în target”. Noi muncim, sărim peste mese, suntem deci în targetul covrigeilor ălora, de exemplu. Eu una, prefer covrigei în loc de batoane cu ciocolată (din motive evidente, nici nu se compară caloriile)  – dar mă jur pe orice vreți voi că nu voi cumpăra niciodată covrigei și nimic altceva de la Boromir, până când nu retrag viralul ăsta etnofob de pe piață și nu-și cer scuze moldovenilor, de la noi și de peste Prut – clișeul despre troglodiți cu IQ liminal este exact atât – un clișeu.

Și NU, în caz că se întreba cineva, nu-s moldoveancă. Dar discriminarea și stereotipurile folosite în modul ăsta mă scot dintr-ale mele întotdeauna.

The Grinch

The Grinch

The Grinch (de aici: festivalsadvices.com)

Ce dacă mai e destul până la Crăciun și nici n-a nins încă? Guturaiurile au venit, deci e sezon! Magazinele se pregătesc așadar de sărbători și poți deja să iei beteală și globuri, iar posturile TV pentru copii (la ce altceva să mă uit, dacă sunt în arest la domiciliu cu plod cu febră?) dau câte o jumătate de oră la 10 minute de emisie de reclame la jucării fel de fel.

Cred că și anul trecut i-a apucat promovarea mai devreme (mult mai devreme) decât e cazul, dar parcă anul ăsta e și mai și. Săptămâna trecută am primit un pliant de la un magazin cu oferta specială de moș, pentru copii. Nici bine nu a trecut treaba cu dovlecii, că s-au înroșit rafturile de căciulițe și totoșei de Moș. Nu mă pot nici eu abține, e drept, așa că am cumpărat acum câteva zile o stea betleemică cu aer de pentagramă și un porc argintiu cu aripi, cu gând să le dau cadou.

La TV te doare capul. Reclamă non stop, de la jucărele care mai au un chichirez, adică păpuși, plastelină și jocuri până la prostii 100%, gen titirezul DracoSpin (un amărât de titirez) și radierele cu preț umflat Gomu. După ce că sunt repetate ad infinitum, cu sonorul dat mai tare, denumirile produselor sunt ucigătoare; e un bebeluș pe care îl cheamă Cicciolina Cicciobello, iar altul e Baby Amore Pipi-Popo (mindblowing, iar Chucky face pe el a mare după ce îi dai să mănânce, eeew). Dacă nu sunt denumiri din astea care-ți resetează sistemul, nu-i nimic. Poți să pufăi nervos auzind fraza-tip „acum de la [insert-numele-importatorului-here]” și jingle-urile scremute sau să te bucuri că ai un copil care nu strigă manelistic „sunt un fenomen!” (Umf) sau care nu se crede buricul pământului, ca puștoaica autoritară, nesuferită de-ți vine s-o trimiți la colț și să pleci din cameră (Nenuco). În fine.

Cert e că eu mă simt invadată de pe acum.

Them bad advert grinches, it’s Christmas they dig! It must be their pockets, two sizes too big!

 

Vacolact de țară. Prea urban. Prea ca ăia care vor la țară, dar habar n-au ce și cum.

Bun, am înțeles prima reclamă. O balșoaie cu mutră orășenită, îmbrăcată în falsul-autentic costum popular românesc, tot gustă, înăcrită, din diverși putinei de iaurt și se pronunță, cu aerul ăla al prostului fudul, căruia i s-a dat întâmplător mult prea multă importanță: „prea acru, prea moale, prea tare, prea aia, prea ailaltă„. Într-un final (nu știu, că nu e clar, dacă „mostra” a fost luată, din disperare de cauză, din putina cucoanei țărancă sau din hârdăul cu Vacolact Covalact), balșoaia primește gustul dorit și tot nu-i convine: „prea bun, prea ca la țară„.

Cu alte cuvinte, Vacolact Covalact e așa de bun și de autentic, că până și scorpia aia grasă (orășancă țărănită sau țărancă de oraș? că țărancă de la țară, nicidecum!) era cât pe-aci să scape o apreciere, pe care, din dârzenie de nemulțumită de profesie, a întors-o rapid în „prea bun, prea ca la țară„. „Prea” ăla e cheia reclamei.

Și toate ar fi fost bune și frumoase, nu că m-ar fi convins vreodată Covalact prin altceva în afară de iaurtul cu 0,1% grăsime și până în 30 de calorii suta de grame. Iaurtul ăsta are, probabil întâmplător, ceva consistență și nu e apă chioară cu gust de var, ca Napolactul cu același target, pe care l-a refuzat până și pisica. În fine.

Li s-a părut mare succes cu prima reclamă (sau așa a ieșit la post-evaluare) și s-au gândit că gata, au dat lovitura. Așa că s-au pornit să facă o chestie clasică în lumea publicității. S-au servit de picul de ritmicitate al acelui joc de cuvinte cu „prea„, ca să tragă în sus un alt sortiment, agățat în cârligul poveștii din reclama anterioară, bine primită de public.

Și ce a ieșit?

Aceeași balșoaie urbană, la fel de autentică în țărănia ei ca o gâscă din Zăbrăuți la un dineu de bisnis la Radisson, aruncă în dreapta și în stânga cu niște căpșuni perfecte (pentru că i s-a înfipt în gură, haha, momentul funny – unul din echipa așa-zis de filmare înghite hulpav una dintre căpșunile aruncate). „Prea acră, prea scofâlcită, prea rotundă, prea mare, prea mică, prea aia, prea ailaltă”, până când dă de una perfectă, o fleoșcăie prin iaurt, o înfulecă și, iar sloganul cu „prea”: „prea bun, prea ca la țară„.

Două greșeli fundamentale:

  • La țară nu se face iaurt cu fructe (cel mult cu dulceață, dar ăsta e obicei citadin, sau cu zahăr, obicei de mahala și sărăcie urbană). Cu alte cuvinte, reclama nu e coerentă cu mesajul și simbolurile. Semiotic, eșec. Zero credibilitate. Nici măcar nu e amuzant, ca să devină un paradox publicitar acceptabil.
  • Nu face apologia iaurtului, ci a fructelor din el (deci nu scoate în evidență produsul, ci un component a cărui calitate nu ține de fabricant, decât în măsura selecției furnizorului). Greșeală imensă. Este reclamă la căpșuni care se pot mânca înmuiate în orice hârdău de iaurt (că balșoaia nici nu înmoaie fructul într-un recipient de Covalact, ci într-o strachină mare)? Sau este reclamă la Coana Veta, Degustătoarea de Iaurturi? Ar fi trebuit să fie reclamă la iaurt, amestecat gata, cu fructul în el. Așa creezi așteptări și așa le satisfaci. Arăți ce primește Gigel când cumpără un pahar de plastic cu capac aluminat pe care scrie Covalact. Or, Gigel nu va găsi în paharul ăla nici căpșună proaspătă, nici strachină cu iaurt gros și alb, ci un amestec rozaliu cu bucățele de fruct preparat cumva, să țină până la termenul de expirare.

Fail.

Reader’s inDigest sau cum să faci o bună, dar insidioasă, campanie de PR

Treaba cu succesul unei campanii de PR e simplă de tot. Teoreticienii (Doug Newsom, de exemplu) fac tipologii, scriu frumos despre corectitudine, claritate, adevăr și credibilitate și cum nu e normal să comunici fabricații, ci realitatea și așa mai departe. Vin niște piariști deștepți, care au citit despre propagandă și tehnici de manipulare și au văzut cu ochii lor ce face scandalul din brand, mătură cu palma, de pe masă, toate buchele cu teorie și zic: „Hai să construim o imagine pentru duda asta, ACUM!”

InDigestia Cititorului este editura care, din punctul meu de vedere, a practicat spam-ul avant la lettre.

Muscoii ăștia trimit scrisorele colorate, adnotate, cu o tălăbură de indicații pe ele: căștigă aia!, nu rata ailaltă!, scrie aici!, completeaza!, profită de cadou! etc. Fraierii cedează și intră într-un carusel de oferte și plicuri și chei și cumpărături de cărți frumoase, ce-i drept, dar la prețuri mult mai mari decât normal. Știu, pentru că, orice i s-ar fi spus și oricât ar fi fost prevenit, a pățit-o socrul meu (până s-a prins și a sistat balamucul, dar a rămas cu niște cărțoaie de care nu are nevoie, le ține în țiplă în bibliotecă!).

În altă ordine de idei, Reader’s Crap Digest vând cărți. Tipăreală.

Zilele astea a fost BookFest, unde micii s-au vândut mai bine decât cărțile. În același timp, un sondaj zice că 50% dintre tinerii între 18 și 35 de ani consideră că netul va duce la dispariția cărții.

Nasol.

Așa că Reader’s Nuisance Digest are următoarele premise și raționament:

  • cărți nu se mai prea cumpără în general => RD moare de foame
  • oamenii preferă să dea 14.99 lei pe o carte ieșită cu un ziar, cu coperta mai subțire și foaia mai ieftină, decât să arunce pe geam 50 de lei pe un tom cu copertă groasă și hârtie lucioasă => concurența RD pe tipărituri e mare => RD moare de foame
  • tineretul (18-35) cam preferă netul => IDEE! Dacă RD și-ar porta spamul pe net?
  • oamenii de 20-35 de ani cam pot avea un copil măcar +
  • scandalul și controversa au darul să atragă atenția => RD mută spamul pe net, ca să nu moară de foame și începe mutarea cu un scandal:
  • BUTONUL DE SIGURANȚĂ pe care să-l poată apăsa copiii pe toate site-urile de net (trilioane de site-uri) și care să fie conectat direct la Poliție.

De ce e absurdă tâmpenia cu Butonul de siguranță?

1. Pentru că ar trebui, după logica asta, să trebuiască montate butoane de siguranță lângă prize, la colțurile meselor, pe aragaze, pe orice vas în care se poate fierbe apă și așa mai departe, pe toate obiectele care pot să provoace un neajuns unui copil NESUPRAVEGHEAT.

2. Pentru că, dacă plozii ar avea acest buton conectat direct la Poliție și ar apăsa pe el fără motiv, cum e normal, absolut normal să facă orice plod, polițiștii și-ar irosi timp, energie, resurse (totul, plătit de cetățean, nu de Pântecăraia Cititorului) cu mii de solicitări false.

3. Pentru că fiecare părinte este OBLIGAT să-și supravegheze plodul. Așa cum stă mamaie și gonește copilul de lângă cuptor, nu-l lasă să guste rahat de câine de pe stradă și îi ferește dovleacul de colțurile mobilei, tot așa trebuie să stea careva din familion, mumă, bunică, tată, tataie, cățel, purcel, cu ochii pe netul odraslei. Faci un plod, e responsabilitatea ta, nu a societății.

Evident că Butonul de Caca-Maca nu va exista (prea curând, că dacă niște tâmipți își pun neapărat în cap să supranormeze, de obicei le iese). Dar, între timp, Reader’s Digest își face niște PR cu un CRS cretinuț și își mută fundul pe net, de unde o să ne umple inboxurile cu cheițe câștigătoare fără Buton de Siguranță. Că adulții nu trebuie protejați de escroci.

Sau trebuie?