Vă rog. Nu mai spuneți că tinerii noștri sunt tâmpiți

Și nici tinerii lor. Și nici tinerii, copiii, în general.

Chiar dacă nu iau „bacul” (ca să treacă Dunărea… cred că, de fapt, vă referiți la examenul de bacalaureat). Chiar dacă vedeți pe Facebook (că ai noștri „se dau” mai puțin pe Twitter) genul ăsta de conversații, doar că pline de „k”-uri, și într-un fel de limbă română:

image

Și știți de ce?

Nu-i vina lor. E vina noastră. Da, a mea și a ta. Tu și cu mine și cu el și cu ea am vrut o țară ca a americanilor. Acum o avem, din ce în ce mai mult. Și nu ne prea place, dar nu ne dăm seama că semănăm din ce în ce mai mult cu americanii. De la economia de junglă la un sistem de sănătate care te taxează la fiecare pârț neacoperit de asigurare, la fiscul care pune majorare la majorare la taxe și impozite neplătite la vreme, la școala de stat care-ți ridică părul pe ceafă cu regulamente aproape penitenciare, cu o programă imposibilă, pe care profesorii o predau, iar copiii n-o pot fixa.

Copilul meu de clasa I are de făcut la sfărșitul anului școlar operațiuni matematice complexe, de genul: „Ion are 20 de mere. Păstrează 2 și dă câte trei prietenilor lui. Câți prieteni are Ion?” Asta înseamnă (20-2)/3=? Nu mă interesează că un copil mai răsărit o să deseneze merele lui Ion și o să facă mulțimi din ele, cu guguloaie desenate în jurul lor și o să le numere. Că tot operațiune matematică complexă este. Pentru un copil de 6-8 ani.

Noi abia făceam adunări și scăderi (fără trecere peste ordin) în concentrul 0-100.

Tabla înmulțirii? Clasa a TREIA. Acum se face într-a doua, și o tocesc copiii ca pe o poezie dadaistă, fără să priceapă nimic.

Nu pricep, li se înfundă capul cu lucruri abstracte, mult peste vârsta lor, dar sistemul trece mai departe ca ursul pe lângă câinii care latră a jale, fără ca informațiile și conceptele să aibă vreme să se fixeze.

Logic că ajung la 14-15-16-18-25 de ani cu IQ liminal. Nu că-s proști, ci pentru că noi lăsăm sistemul să se pișe pe ei ani de zile, în școala care nu poate funcționa normal, pentru că urmează programa scrisă de tâmpiți agreeați de un Minister în fruntea căruia e câte un incompetent numit de niște politicieni nesimțiți… votați de noi.

Și nesancționați.

De 25 de ani.

Dar las’ că și americanii-s proști, mai proști ca ai noștri, hăhă.

Anunțuri

Broken toys for broken kids

1 iunie. Ziua Copiilor. Am fost la țară, departe de agitație și evenimente și ocazii nenumărate de accese de parenting.

De fapt, am și uitat că e 1 iunie. Sunt mereu multe de făcut și nu știm când vin și unde se duc zilele.

Azi, cineva a simțit nevoia să facă daruri. De 1 iunie. Copiilor de la școala privată unde merge fie-mea. Un gest aparent frumos, dar, în realitate, absolut oribil.

În pungă este un cățel de jucărie, cu baterie, folosit și cu urechile rupte. Mai este o sticlă cu apă minerală și un pachețel de biscuiți cu cremă. Și un maieu purtat, un pic deşirat într-o parte. Și o bluză, purtată și ea. Deci o jucărie stricată, o gustare și două hanțe vechi, de genul celor pe care eu le arunc sau le fac cârpe de praf. Și apoi le arunc.

Contextul?

La școala unde învață fie-mea sunt tot felul de copii. Sunt copii frumoși, mici, mari, fete, băieți, blonzi, șateni, bruneți. Sunt și copii cu diverse probleme de sănătate. Copii cu dizabilități. Copii cu deficit de atenție, ca fie-mea. Copii discriminați și greu de integrat în mizeria de sistem de stat din România. Copii pe care nici la particulare nu-i înscrii ușor. Copii diferiți. Și, alături de ei, din părinți cu inimă și minte, copii dintre cei pe care societatea nu-i discriminează. Da, copii „normali”.

Școala asta de-asta e „specială”. Pentru că nu discriminează în mod real.

Acești copii au părinți. Taxa lunară este de 1300 de lei, program cu after-school, fără transport. Părinții acestor copii plătesc, pentru că statul nu e în stare să asigure servicii corespunzătoare nici pentru copiii fără provocări deosebite, darămite pentru cei care au nevoie de adecvare.

Și totuși, acești copii au primit azi jucării stricate și cârpe uzate.

Pentru că o persoană miloasă, dar fără discernământ, a pus eticheta de „handicapați” și „săraci” și „ai nimănui” pe acești copii. Pentru că atât e în stare societatea să înțeleagă prin „dizabilitate”, „CES”, „nevoi speciale”. Copii care pot primi doar gunoiul celor „întregi”, „normali”, „mai norocoși decât ei, săracii„.

N-am timp de tâmpiți

Serios, sunt o persoană politicoasă. De obicei. Obicei prost, pe care mi l-a băgat în creier mama, atunci când, copil fiind, mă revoltam vocal și fără perdele împotriva prostiilor, a nedreptății și a proștilor vinovați de ele. Așa de bine mi-a spălat mama creierul, încât sunt complet neechipată pentru a da replici pe măsură diverșilor imbecili. Și, din păcate, nu-s puțini. Așa că, de fiecare dată când un specimen din ăsta și prost și agresiv interacționează cu mine așa cum știe și cum poate, am două posibile reacții – îi explic prietenos unde greșește (că doar n-o să fac prostul să se simtă prost, că doar prostia e ca o boală și nu râzi de boala omului, ba încerci să-l ajuți) sau rămân mască. Și tac.

În primul caz, prostul nu pricepe și pot să reformulez până simt că-mi scade și mie IQ-ul, că e fix degeaba și, la un moment dat, mă lasă nervii. În al doilea caz, prostul crede că-s la fel de proastă ca el sau poate și mai proastă și se întinde ca pelteaua, cu gugumănii mai mari și mai rotofeie, până când trage de limită în așa hal, încât reacționez.

De obicei, când ajung în punctul în care mă lasă nervii și reacționez, reacția e aparent disproporționată. Dar asta e doar rezultatul politeții exagerate pe care mi-a băgat-o mama cu forța în sistem.

Chestia e că îmbătrânesc și simt că nu mai am chiar atât de multă vreme de pierdut și, în orice caz, nu am niciun chef s-o pierd cu proști. Plus că am obosit să explic, formulat și reformulat, cam aceleași și aceleași lucruri. Așa că am un proiect personal (iart-mă, mamă!): să uit să fiu politicoasă. Să reacționez așa cum îmi vine să reacționez, încă de la prima gugumănie care dă peste mine.

Zice unul o prostie? De ce să pierd timp să explic? Oamenii deștepți pricep repede, numai prostul nu și nu. Așa că, direct, fără explicații, că nu-s datoare prostului să-l ajut, de acum înainte am să zic: „Ești prost, mă!”, apoi am să ignor prostul total sau, cel mult, am să-l observ amuzată cum spumegă de ciudă că l-am făcut prost.

A. Să nu cumva să uit să zic și asta – e valabil și pentru mediul online. Ăsta e blogul meu și nu am nevoie de proști pe el. Mai bine un comentariu deștept, odată la două luni, decât zece comentarii tâmpite pe zi. N-am timp să dau explicații cui nu vrea să-și deschidă capul. Și basta.

Raed Arafat zice să nu naștem cum vrem noi

Raed Arafat mi-a fost simpatic multă vreme. Pe urmă, a devenit secretar de stat. Asta nu înseamnă că l-am antipatizat, ci că mi-a devenit indiferent, indiferența aceea pe care o datorez tuturor celor care ies din profesie și intră în politică. Din păcate, la noi, ăsta e singurul mod în care poți reacționa ca să te ferești de dezamăgire.

Îl țineți minte pe Nicușor Dan, nu? A făcut chestii frumoase, verzi și bucureștene, apoi a candidat la primărie. Independent. Pe urmă a luat o nuanță portocalie pe pantof și s-a dus dracului tot. Îmi amintesc cu neplăcere de senzația de „știam eu” pe care am avut-o la momentul respectiv.

E doar un exemplu, cazurile sunt multe.

Alina Gorghiu. Medierea și violul mediat. Femeie! O femeie nu a simțit că e deplasată o lege care permite și nu numai că permite, dar și încurajează medierea în situații… „nemediabile”. Mă ierți, Alina, mi-ai fost chiar dragă, dar nu pot să accept ca un violator să scape imediat și mediat de victima lui. Nu pot și basta. Bine că tu poți, ești parlamentăreasă. Eu nu sunt. Eu sunt un cetățean fără avocat în parlament. Asta e.

_____

Paranteză: parlamentăreasă – încă un cuvânt care sună ca dracu’ la feminin, asta e situația, ne revenim la normalitate încet, mai greu e să alocăm cuvinte; parlamentăreasa e un fel de nevastă de parlamentar, cam așa sună, ca și „preoteasă”… Parlamentară e, mai degrabă adjectiv decât substantiv. N-am un răspuns la dilemă. „Femeie parlamentar” e rigid și sună ca și cum e o excepție, ceva nemaivăzut, și, din fericire, nu mai e așa. În fine…

_____

Revin la subiect.

Raed Arafat. Omul ăsta, care e atât de iubit (și cunoscut) pentru SMURD, a emis ceva care mi-a zbârlit părul pe ceafă. A spus într-o emisiune că „Cezariana nu trebuie sa se faca la cererea pacientului, ci doar in situatii stricte si clare„.

Domnule Raed Arafat, vă dau o situație strictă și clară – dreptul femeii de a decide ce face cu corpul ei. Mai doriți o situație clară? Dreptul femeii de a naște în condițiile pe care le dorește, chiar dacă aceste condiții implică o intervenție chirurgicală. E suficient de clar și de strict, domnule Raed Arafat?

Mâine, poimâine, o să se trezească unul să facă o lege prin care alăptatul să fie obligatoriu.

Legea lucrărilor edilitare și de infrastructură

Mă. Stau de o lună jumate în condiții de excavatoare plus găuritoare plus tractoare huruind, zdroncănind și duruind zi lumină, de la șapte jumate în creierii dimineții (chiar și sâmbăta!) până seara pe la șase și ceva. Tot balamucul se petrece pe strada mea care nu mai e strada mea, e un fel de groapă uriașă. Când zic groapă, vreau să spun bazin olimpic fără faianță și fără apă, la stadiul de construcție, adică un hău din trotuar în trotuar, de cam un metru adâncime și lung și lat cât a fost strada.

image

Excavator, tractor, camion, muncitori, ajutor!

Chestia asta durează de când a venit vara. Pe rând, strada mea s-a transformat în uliță, de scâncea fii-mea că-i intră pietricele în saboți, apoi a venit ziua în care am avut senzația că în mijlocul drumului a făcut gaură un obuz, iar craterul s-a prelungit zilele următoare cu șanțuri de la ApaNova, de n-am mai putut parca mașina decât sub balconul unei hodoroage isterice de pe altă stradă.

Iar acum s-a ales praful, la propriu.

În mijlocul canionului e un  excavator a cărui cabină e în dreptul geamurilor mele, de mă privesc ochi în ochi cu băiatul tuciuriu de soare care operează măgăoaia. Băiatul ăsta se mișcă eficient, cam cu naturalețea cu care o gospodină învârte în zeamă polonicul de ciorbă. Să-l vezi cum ochește un loc bun, mișcă expert niște manete așa, numai din vârfurile degetelor sau podurile palmelor, ia pământ cu asfalt cu tot dintr-o parte în cuva ca o gheară, răsucește instalația ca pe o balerină de fier, aia scârțâie de-ți strepezește dinții și în final depune, delicat, sucind măiastru articulațiile hidraulice ale monstrului, câte un mormânt de pâmânt într-un camion cu bena cât apartamentul meu de mare.

Toată procedura ridică un nor imens de praf, așa că adio cafea băută pe terasă.

Adio liniște.

Adio creieri liniștiți.

Pe cuvânt că, dacă ăștia nu termină mai repede cu găuritul, decopertatul și săpatul, am să mor de nervi. Și am să las pe blog cu limbă de moarte să mă îngroape sub terasă, lângă stradă, cu o cană de cafea în mână. A, și cu toată seria Dune la cap, că mi-o ajunge o eternitate s-o termin de citit.

Sau fac o petiție serioasă, pentru o Lege a lucrărilor edilitare și de infrastructură, care să nu dea voie să se lucreze modernizări sau alte dude care nu-s urgente într-o zonă decât la intervale de zece ani. Să știm – aoleu, 2022 e anul cu lucrări, ne mutăm dracului în altă parte toată perioada și să sape ăia până le vine rău. Să mănânce muncitorii salam și pâine pe ziar sub geamul meu de la bucătărie fără mine în bucătărie. Să asculte Dansul Pinguinului la mobil la șapte dimineața sub geamul meu de la dormitor fără mine în dormitor. Să nu mă intereseze că n-am unde pune mașina și că-mi aruncă madam Sacâz lături pe parbriz, că am parcat unde-și plimbă ea pechinețul corcit cu ciuaua. Să-mi beau cafeaua undeva, naibii, în liniște.

Și asta să fie.

 

 

 

Franks + Gitenstein = Frankenstein

Se tot zice despre țara noastră că e a lui Papură Vodă.  Sau că e vaporu’ pe care-l scufundă Chioru’. Dar mai e și țara lui Jeffrey Franks, băiatul ăla cu figură ciudată de la FMI, care apare ici și colo, de cum se bălăngăne prin executiv fie și cea mai mică discuție despre bani.

A zis azi ceva de mi s-a blocat mintea încercând să descurc logica. Ori băiatul ăsta are creierul la fel de ciuruit ca pantofii, ori are discursul adaptat pentru cretini, că știe că-s mulți. N-am citatul, dar a zis ceva cam așa: că, dacă mâine se scumpește carnea, ce face omul care ajunge la măcelărie? Cumpără tot cât cumpăra sau cumpără mai puțin? Și și-a dat singur răspunsul. Cică omul cumpără mai puțin.

Cum dracu’ să cumperi mai puțin? Acolo de unde vin eu, la faza asta strângi din dinți, te enervezi, înjuri scumpirea și cauza ei, apoi îți sufleci mânecile și muncești mai mult, câștigi mai mult și cumperi la fel, că burta tot atâta cere! Te întinzi cât ți-e plapuma? OK, dar faci economie până unde nu mai ai cum să faci economie sau până unde nu mai ești dispus să faci economie. Cred că și peștii mei din acvariu știu chestia asta.

După miraculosul set întrebare-răspuns-stai-jos-patru, a venit și comparația. Aici chiar că mi s-au încleiat rotițele și am văzut ceață. De nervi. Zis-a nea Franks că, dacă se cresc salariile, angajatorii cum or să angajeze? Mai mulți sau mai puțini oameni? Și tot el, pe aceeași idee cu el zice, el aude, el întreabă, el răspunde, ne-a și luminat: mai puțini, normal!

WTF? În primul rând, era vorba de crescut lefuri la stat. Adică sper că despre stat era, că la privat e treaba ăluia de la privat câți oameni angajează și cât le dă, că negocierea se face cu angajatul. Nu vine statul sau FMI să-mi dicteze mie cât să dau omului cu care lucrez, că statul nu știe nici ce știe omul să facă de fapt, nici pentru ce fel de job îl angajez, nici ce are de făcut la muncă, nici ce are omul nevoie. Astea-s chestii pe care le rezolv eu, ca angajator, cu angajatul meu. Eu sunt liberă să-i ofer, el e liber să accepte, să negocieze sau să mai caute. Statul ne poate jefui pe amândoi de banii munciți, dar în rest, n-are treabă.

Așa. Deci, era vorba de slujbe la stat. Contribuabilul contribuie, deci nu-l interesează, el a plătit, vrea serviciile. Nu iei mai mult de la el, că se mută la gri și pe urmă la negru. Dacă dai mai mulți bani omului care muncește la stat, nu angajezi mai puțini oameni, că aia e structura, ăla e jobul, ăia-s oamenii. Iei din altă parte. Uite, eu aș propune să iei de la culte și să dai la restul. Așa. Dacă nu vrei să deranjezi sutanele, că te afurisește preadedulcitul Ciobotea, CEO al Corporației Ortodoxe Române, atunci da, angajezi mai puțini oameni, dar e o chestiune de alegere. Iar ăia puțini ar avea de muncit mai mult, caz în care sunt liberi să demisioneze și să facă altora loc sau să pună osul și să tragă și asta e, au mai mulți bani, să le ajungă de halca aia de carne de ne-o dădea nehalitul ăsta de exemplu, cu măcelăria lui cu tot.

Cele două chestii sunt varză prin ele însele. Puse la un loc, sunt și mai varză. Ce are prețul unor produse și comportamentul de cumpărare cu majorarea unor retribuții și comportamentul de angajare? Că nu-i nici direct, nici invers proporțional. Că nu-i. E ca și cum ai compara mere cu pere sau opinci cu pantofi, că (oricât m-aș abține) nu pot să nu mă leg de fisura din talpa judecata femeistului.

De Gitenstein zic scurt, că nu-i de azi. A zis o prostie infernală, cum că românii ar trebui să zică mersi că nu-i pușcă nimeni de pe acoperișuri și că uite ce liberi suntem, măi, animalule, măi. Adică să ne mulțumim cu ce este și să nu avem pretenția de mai bine. A sunat un pic a amenințare. Stupid.

Așa că iete-i, două bucăți, împreună neom: Franks și Gitenstein = Frankenstein.

A cui ziceam că e țara?

A, și să nu uit, jos Băsescu. Că are gura mare cu rușii, dar pe ăștia îi pupă în spate.

Google, eat socks!

Mă bucur că am domeniul meu .ro! Nu, evident că nu e ăsta (ăsta e locul meu personal de joacă și-mi place să-l țin pe wordpress!). Dar am câteva altele, fiecare găzduit frumos pe un server al meu și numai al meu, în care eventual își bagă nasul câte un băiat de la firma de hosting, RDS-ul și alți ISP care cară datele și… cam atât.

De ce așa mare bucurie la faza cu domeniile proprii? Simplu, pentru că sunt paranoică de când mă știu. Sunt foarte grijulie cu lucrurile mele, iar lucrurile mele nu-s și ale altora. Îmi amintesc ce nepopulară eram în liceu, pentru că nu făceam schimb de bluze, fuste și nădragi cu nimeni, rujul meu era sacru și inviolabil și fidel buzelor mele iar senvișul meu mai bine pleca direct și întreg la altcineva, decât să dau în dreapta și-n stânga câte o mușcătură și pe urmă să bag în mine bucăți din el cu urme de dinți. Dinții altora.

Paranoia asta a mea m-a salvat de multe belele. Aveam grijă de jurnalul meu și îl luam mereu cu mine, iar mamei îi lăsam un decoy plin cu prostii nevinovate. Știu că îl citea, pentru că lăsam semne. Mai târziu, i-am zis că n-a pus niciodată mâna pe the real thing și culmea e că tot ea s-a supărat că am păcălit-o ani de zile. Singura dată când tata a căutat în geanta mea după țigări (mă prăda constant, mereu rămânea fără) i-am făcut un scandal groaznic și n-am mai vorbit cu el o săptămână. Când a venit la mine o foarte bună prietenă și a dat buzna în frigider să-și ia de mâncare, m-am simțit invadată, și nu pentru că nu i-aș fi dat ceva de mâncare, dimpotrivă, îmi place nespus să alimentez pe oricine, mai ales cu chestii gătite de mine. Dar nu așa!

Chestia tare e că nu am, de fapt, nimic deosebit de ținut sub cheie. Am recitit recent jurnalul ăla „pe bune” și am realizat că scriam cam aceleași prostii și în cel lăsat pentru mama. În geanta mea, în afară de țigări (de care oricum știa toată lumea, că fumam oficial – a fost mai simplu să le spun decât să mă feresc), erau caiete, cărți, pixuri și cam atât. Și jurnalul, dar ăla era într-o cutie cu cheie, ia cheia era la mine la gât. Iar în jurnal erau nimicuri. Și culmea e că, dacă mama ar fi vrut vreodată să citească jurnalul meu, era suficient să mi-l ceară. La fel și tata, cu țigările (el s-a prins la un moment dat).

Totul ține de consimțământ. Când nu e cu voia mea, e viol. Când nu e cu știința mea, e furt. Când e și fără voie, și fără știință, e tâlhărie. Iar eu sunt om mare, am minte să gândesc, nu am nevoie de intruziuni în viața mea, nici ca să mă „ajute”, nici ca să-mi aleagă chestii „relevante”, nici ca să nimic. Mă descurc foarte bine singură.

Deci, așa cum nu aș fi nici în ruptul capului de acord să-mi poarte careva chiloții, nu-s și n-am să fiu niciodată de acord ca niște unii, fie ei și Google, să-mi scotocească prin mailuri. Treaba mea e treaba mea și gata. Indiferent cât e de banală sau dimpotrivă, de ieșită din comun. E a mea. Mine, my own, of me. Așa că mă bucur că nu am căzut în tentația de a folosi gmail pentru altceva decât spam și junk și înscrieri pe diverse site-uri care vor neapărat mailuri valide. Adresele mele de gmail sunt valide. Eu le știu parolele. eu intru în ele dacă și când vreau. Dar nu le folosesc. Nu în sensul relevant (cuvânt preferat de Google). Google crede că sunt bărbat și că am vreo patruj’ și de ani. Să creadă, că oricum sunt banner-blind. Pot ei să pună reclame peste tot, că-s antrenată. Nu le mai văd.

EU și numai EU știu ce e relevant pentru MINE.

Nu-mi place să scotocească cineva în geanta mea virtuală. Nu-mi place să își bage cineva nasul în ce scriu, ce fac, ce caut. Iar Google fix asta face acum, odată cu „unirea conturilor” și noua „privacy policy”. Dar eu am domeniile mele .ro. Și acolo primesc mailurile mele și de acolo trimit mailurile mele. Nu ai cum să-ți bagi nasul și acolo.

Google, eat socks!