Vă rog. Nu mai spuneți că tinerii noștri sunt tâmpiți

Și nici tinerii lor. Și nici tinerii, copiii, în general.

Chiar dacă nu iau „bacul” (ca să treacă Dunărea… cred că, de fapt, vă referiți la examenul de bacalaureat). Chiar dacă vedeți pe Facebook (că ai noștri „se dau” mai puțin pe Twitter) genul ăsta de conversații, doar că pline de „k”-uri, și într-un fel de limbă română:

image

Și știți de ce?

Nu-i vina lor. E vina noastră. Da, a mea și a ta. Tu și cu mine și cu el și cu ea am vrut o țară ca a americanilor. Acum o avem, din ce în ce mai mult. Și nu ne prea place, dar nu ne dăm seama că semănăm din ce în ce mai mult cu americanii. De la economia de junglă la un sistem de sănătate care te taxează la fiecare pârț neacoperit de asigurare, la fiscul care pune majorare la majorare la taxe și impozite neplătite la vreme, la școala de stat care-ți ridică părul pe ceafă cu regulamente aproape penitenciare, cu o programă imposibilă, pe care profesorii o predau, iar copiii n-o pot fixa.

Copilul meu de clasa I are de făcut la sfărșitul anului școlar operațiuni matematice complexe, de genul: „Ion are 20 de mere. Păstrează 2 și dă câte trei prietenilor lui. Câți prieteni are Ion?” Asta înseamnă (20-2)/3=? Nu mă interesează că un copil mai răsărit o să deseneze merele lui Ion și o să facă mulțimi din ele, cu guguloaie desenate în jurul lor și o să le numere. Că tot operațiune matematică complexă este. Pentru un copil de 6-8 ani.

Noi abia făceam adunări și scăderi (fără trecere peste ordin) în concentrul 0-100.

Tabla înmulțirii? Clasa a TREIA. Acum se face într-a doua, și o tocesc copiii ca pe o poezie dadaistă, fără să priceapă nimic.

Nu pricep, li se înfundă capul cu lucruri abstracte, mult peste vârsta lor, dar sistemul trece mai departe ca ursul pe lângă câinii care latră a jale, fără ca informațiile și conceptele să aibă vreme să se fixeze.

Logic că ajung la 14-15-16-18-25 de ani cu IQ liminal. Nu că-s proști, ci pentru că noi lăsăm sistemul să se pișe pe ei ani de zile, în școala care nu poate funcționa normal, pentru că urmează programa scrisă de tâmpiți agreeați de un Minister în fruntea căruia e câte un incompetent numit de niște politicieni nesimțiți… votați de noi.

Și nesancționați.

De 25 de ani.

Dar las’ că și americanii-s proști, mai proști ca ai noștri, hăhă.

Broken toys for broken kids

1 iunie. Ziua Copiilor. Am fost la țară, departe de agitație și evenimente și ocazii nenumărate de accese de parenting.

De fapt, am și uitat că e 1 iunie. Sunt mereu multe de făcut și nu știm când vin și unde se duc zilele.

Azi, cineva a simțit nevoia să facă daruri. De 1 iunie. Copiilor de la școala privată unde merge fie-mea. Un gest aparent frumos, dar, în realitate, absolut oribil.

În pungă este un cățel de jucărie, cu baterie, folosit și cu urechile rupte. Mai este o sticlă cu apă minerală și un pachețel de biscuiți cu cremă. Și un maieu purtat, un pic deşirat într-o parte. Și o bluză, purtată și ea. Deci o jucărie stricată, o gustare și două hanțe vechi, de genul celor pe care eu le arunc sau le fac cârpe de praf. Și apoi le arunc.

Contextul?

La școala unde învață fie-mea sunt tot felul de copii. Sunt copii frumoși, mici, mari, fete, băieți, blonzi, șateni, bruneți. Sunt și copii cu diverse probleme de sănătate. Copii cu dizabilități. Copii cu deficit de atenție, ca fie-mea. Copii discriminați și greu de integrat în mizeria de sistem de stat din România. Copii pe care nici la particulare nu-i înscrii ușor. Copii diferiți. Și, alături de ei, din părinți cu inimă și minte, copii dintre cei pe care societatea nu-i discriminează. Da, copii „normali”.

Școala asta de-asta e „specială”. Pentru că nu discriminează în mod real.

Acești copii au părinți. Taxa lunară este de 1300 de lei, program cu after-school, fără transport. Părinții acestor copii plătesc, pentru că statul nu e în stare să asigure servicii corespunzătoare nici pentru copiii fără provocări deosebite, darămite pentru cei care au nevoie de adecvare.

Și totuși, acești copii au primit azi jucării stricate și cârpe uzate.

Pentru că o persoană miloasă, dar fără discernământ, a pus eticheta de „handicapați” și „săraci” și „ai nimănui” pe acești copii. Pentru că atât e în stare societatea să înțeleagă prin „dizabilitate”, „CES”, „nevoi speciale”. Copii care pot primi doar gunoiul celor „întregi”, „normali”, „mai norocoși decât ei, săracii„.

Mă gândesc la bieţii bătrâni…

Un kil de dovlecei: 11-14 lei; un kil de ardei gras: 11-18 lei; un kil de roşii: 8-14 lei; un kil de pui: 10-20 lei (da, pieptul de pui e 20 de lei); un kil de peşte: 11-70 de lei. Etc. Un pensionar tipic nu-şi permite toate astea. El mănâncă pâine (un leu), cartofi (doi lei kilul), ceapă (doi lei kilul) şi parizer, polonezi sau cremwurşti (18-22 de lei kilul, câte o feliuţă pe pâine).

Şi vine Oana Cuzino, veselă ca o vrăbiuţă, filmată cum cumpără legume dintr-o piaţă din cele scumpe, explicând cum „fiecare are obiceiuri alimentare proaste, nesănătoase“.

Păi, dragă Oana, mă îndoiesc că pensionarul nu s-ar dedulci la legume, mai ales că vine paştele şi credinciosul paşte în perioada asta, dacă ar avea şi bani pentru ele.

Asta e la fel cu preţioasa recomandare a statului, adică jingle-urile impuse televiziunilor de CNA, alea cu respectatul meselor principale ale zilei. Păi pensionarul ştie ce-i respectul, nu-i asta problema, problema e că are un arici în buzunar. Iar cu sare, zahăr şi grăsimi umple omul amărât maţul gol, cum sufletului să consume mai puţin, că abia-şi duce zilele…

Ce vreau să zic este că nici statul, nici televiziunile, nu-s ancorate în realitatea omului de rând. Statul e plin de umflaţi, care habar n-au că băbuţa de peste drum, fostă învăţătoare, depinde de vecini pentru o masă caldă, iar televiziunile ţintesc exclusiv „puterea de cumpărare“ a melteanului tânăr şi viguros, în vreme ce bătrânii înghit în sec şi încearcă să-şi amintească gustul hranei „sănătoase“, dar de care nu se pot lipi în magazin.

Raed Arafat zice să nu naștem cum vrem noi

Raed Arafat mi-a fost simpatic multă vreme. Pe urmă, a devenit secretar de stat. Asta nu înseamnă că l-am antipatizat, ci că mi-a devenit indiferent, indiferența aceea pe care o datorez tuturor celor care ies din profesie și intră în politică. Din păcate, la noi, ăsta e singurul mod în care poți reacționa ca să te ferești de dezamăgire.

Îl țineți minte pe Nicușor Dan, nu? A făcut chestii frumoase, verzi și bucureștene, apoi a candidat la primărie. Independent. Pe urmă a luat o nuanță portocalie pe pantof și s-a dus dracului tot. Îmi amintesc cu neplăcere de senzația de „știam eu” pe care am avut-o la momentul respectiv.

E doar un exemplu, cazurile sunt multe.

Alina Gorghiu. Medierea și violul mediat. Femeie! O femeie nu a simțit că e deplasată o lege care permite și nu numai că permite, dar și încurajează medierea în situații… „nemediabile”. Mă ierți, Alina, mi-ai fost chiar dragă, dar nu pot să accept ca un violator să scape imediat și mediat de victima lui. Nu pot și basta. Bine că tu poți, ești parlamentăreasă. Eu nu sunt. Eu sunt un cetățean fără avocat în parlament. Asta e.

_____

Paranteză: parlamentăreasă – încă un cuvânt care sună ca dracu’ la feminin, asta e situația, ne revenim la normalitate încet, mai greu e să alocăm cuvinte; parlamentăreasa e un fel de nevastă de parlamentar, cam așa sună, ca și „preoteasă”… Parlamentară e, mai degrabă adjectiv decât substantiv. N-am un răspuns la dilemă. „Femeie parlamentar” e rigid și sună ca și cum e o excepție, ceva nemaivăzut, și, din fericire, nu mai e așa. În fine…

_____

Revin la subiect.

Raed Arafat. Omul ăsta, care e atât de iubit (și cunoscut) pentru SMURD, a emis ceva care mi-a zbârlit părul pe ceafă. A spus într-o emisiune că „Cezariana nu trebuie sa se faca la cererea pacientului, ci doar in situatii stricte si clare„.

Domnule Raed Arafat, vă dau o situație strictă și clară – dreptul femeii de a decide ce face cu corpul ei. Mai doriți o situație clară? Dreptul femeii de a naște în condițiile pe care le dorește, chiar dacă aceste condiții implică o intervenție chirurgicală. E suficient de clar și de strict, domnule Raed Arafat?

Mâine, poimâine, o să se trezească unul să facă o lege prin care alăptatul să fie obligatoriu.

Cartierul nebunilor sau de ce este ca şi cum n-am avea poliţie

Ieri seară, ora zece. Al meu se duce grăbit în balcon. Aud şi eu. Iar îşi aruncă lucrurile din casă amărâta de la etajul trei.

Povestea ei e cam aşa: tată arhitect (unul din cei mai buni arhitecţi ai Bucureştiului, pe vremea aia), mamă tot ceva în domeniu, dar şi ea puţin sărită. Când eram mică, fata asta avea o plăcere deosebită să dea foc la chestii şi mi-a ars hainele şi părul păpuşii, aşa că, de atunci, m-am ferit de ea şi, cum sunt destul de neinteresată de vecini, nici nu m-am mai gândit la ea. Ani de zile. Între timp, a crescut, vorbeşte o engleză superbă, a plecat în Statele Unite, unde a făcut un copil cu un tânăr de culoare, care a părăsit-o, apoi a început coşmarul. A fost diagnosticată cu „tulburare bipolară“ („maniaco-depresivă“, adică) şi, în urma unui episod din ăsta, i-au luat copilul şi, până la urmă, fără job şi cu o grămadă de probleme, a ajuns înapoi în România. La părinţi. Numai că mama ei era deja internată într-un sanatoriu (acolo e şi acum), iar tatăl ei, bătrân, bolnav şi cu două nebune pe cap, a murit acum vreo patru ani.
Şi de atunci a început coşmarul nostru. Accesele de manie se întâmplă când nu-şi mai ia medicamentele, iar asta se întâmplă cam o dată la două, trei luni. Iar când se întâmplă, din casă zboară prin ferestrele sparte tot ce-i vine la îndemână, de la aparatele din bucătărie la tablourile de pe pereţi.

Asta e în urma distracţiei de aseară:

image

Nu poţi trece pe stradă când se întâmplă, vecinii care parchează pe trotuar fug printre proiectile să-şi mute maşinile, ambulanţa vine când suni la 112, dar n-o poate lua fără poliţie, că trebuie consimţământ şi, ce să vezi, femeia nu consimte să fie luată şi dusă la glumeţi o lună sau două, până când un psihiatru extrem de competent consideră că se poate descurca singură şi-i dă drumul acasă.

Poliţia vine când suni la 112, dar, deşi poate să eludeze legal chestiunea cu consimţământul, nu poate să spargă uşa, pentru că, exact, trebuie ca persoana să… consimtă să deschidă uşa şi, ce să vezi, persoana nu prea consimte să lase poliţia s-o pună cu forţa în ambulanţă, care s-o ducă să stea două, trei luni în locul ăla unde primeşte medicamente regulat până când un psihiatru extrem, dar extrem de competent se gândeşte că e OK s-o trimită să stea singură acasă.

Poliţia ar putea sparge uşa, dar nu între orele 22 şi 6, când „nici arestări nu se fac“ (citez poliţistul mustăcios de aseară – au venit patru şi au plecat cum au venit) şi nu fără semnătura unei rubedenii. Episoadele se petrec însă numai noaptea, iar cele mai apropiate rude sălăşluiesc în pace la Breaza şi nu vor să-i vândă casa şi s-o interneze cu banii obținuți acolo unde e şi maică-sa, care e întreţinută în sanatoriu cu 3000 de lei lunar, că ei cu ce rămân după ce mor nebunele? Iar de la Breaza nu poţi aduce pe nimeni să dea cu subsemnatul, că nu au chef, în primul rând, şi că durează, e lung drumul, în al doilea rând. Iar procură nu pot face, că nu se poate în situaţii de genul ăsta.

Cu alte cuvinte, nu e „cadru legal“.

Asta ce înseamnă?

Că noi, contribuabilii care am procedat corect cetăţeneşte aseară şi de fiecare dată, nu avem, practic, nicio rezolvare. Nu „se“ poate face nimic. Legea nu are nicio prevedere care să aducă şi o soluţie într-un caz ca ăsta. Pur şi simplu, nu se poate.

În cazul ăsta, noi ce facem? Că plătim taxe de ne uscăm, fix pentru situaţii din astea. Plătim pentru cei 200 de lei pe care îi primeşte femeia asta săptămânal pentru mâncare. Plătim pentru medicamentele ei. Plătim psihiatrul ăla extrem, dar extrem şi extraordinar de competent care îi tot dă drumul acasă, după ce reuşim uneori, cu chiu, cu vai şi cu negocieri la uşă, în puţinele dăţi când o apucă nebunia ziua, s-o urcăm în ambulanţă. Plătim şi benzina irosită aseară de două maşini de poliţie şi o ambulanţă, care au venit şi au plecat cum au venit, că „nu e cadru legal“. Plătim şi salariul ambulanţierului şi salariile celor patru polițiști. Plătim tot şi ce primim în schimb? Bunăvoința celor cinci, dar şi neputinţa lor de a rezolva problema. Că… „nu e cadru legal“.

Ce putem face? Nimic. Așteptăm să lase Ioana (aşa o cheamă) gazul deschis şi să bubuim cu toţii, poate atunci abia să se „sesizeze“ cineva. Între timp, ne gândim din ce în ce mai serios să vindem apartamentul şi să ne luăm o casă şi să ne mutăm, dracului, din bomba asta cu ceas.

Femei „în vacanţă”

La mare. Femeile se aud, se văd peste tot. Strigă după copii sau îi dădăcesc şi, incredibil, folosesc toate exact aceleaşi cuvinte, au toate acelaşi vocabular, aceeaşi intonaţie, aceleaşi mesaje. Spală vase, fac mâncare, îmbracă plozii, spală tricouri şi atârnă prosoape şi chiloţi de baie la uscat. Nu prea vorbesc între ele. Cu privirile în pământ, umilite de statutul vizibil de servitoare în vacanţa Stăpânului, mişună pe alei, cu treabă. Sau cu câte un plod mucos în braţe, că s-a lovit, că trebuie pieptănat, că trebuie hrănit.

Pe plajă e mai bine. După ce a dezbrăcat copilul şi l-a dat cu cremă şi după ce a organizat lucrurile în aşa fel încât să nu le ia vântul, femeia nu mai are nimic de făcut o vreme. Acolo se mai relaxează şi ea, că stă. N-are ce face altceva decât să zacă pe nisip, în sfârşit odihnindu-se, sub pretextul că se bronzează.

Bărbaţii? Nu-i vezi dimineaţa, ei au stat până târziu la bere, la meci, să comenteze sportul naţional şi cum e el reprezentat în lume. Treabă serioasă, nu pot fi deranjaţi. Iar dimineaţa, bărbaţii obosiţi de comentat şi de bere trebuie să se odihnească. Sunt epuizaţi, iar la plajă vor avea de muncă: vor aduce bere, vor băga copiii fricoşi în apă, vor înota până la geamandură. Iar seara vor avea iar de băut bere.

Bărbaţii vorbesc între ei, sunt şugubeţi, fac bancuri. Se ameninţă în glumă cu băgatul sub masă şi se plâng de neveste, care îi terorizează: îi trezesc din somn în creierii dimineţii, la nouă jumate, când deja arde soarele, ce naiba, doar ei sunt în VACANŢĂ.

Femeia nu e în vacanţă. Sau aşa trebuie să arate vacanţa femeii, cu trezit prima, făcut cafea, făcut senvişuri, îmbrăcat copil, hrănit familie şi spălat după toţi?

Sunt furioasă. Apoi dezamăgită, întristată. Nu e normal. Nu e uman. Dar asta e realitatea adevărată, goală-goluţă, din România anului 2012.

Întrebarea despre România, care chinuie UE

Pentru că la noi e ca la nimeni alţii, pentru că aşa ceva e undeva între circ şi tragedie de bâlci, pentru că în România nimeni dintre cei de prin diverse instituţii ale statului nu ştie să numere (de la Roberta încoace, numai probleme de numărat au fost), UE nu-şi poate pune decât o singură întrebare.

Una singură.

„Câţi mamii dracului sunt ăia?”

Care ăia? Păi, noi, românii. Cu drept de vot, fără, vii, morţi, pe liste, prin câmpurile de căpşuni şi aiurea.