Momentul acela… când toate mamele se uită la tine cu reproş în priviri

Aşa se întâmplă de fiecare dată când fii-mea are o criză de frustrare, care durează între un sfert şi o jumătate de oră, după caz. Şi urlă cu suspine, inconsolabil, iar eu nu am ce să-i fac. Iar mamele, bunicile, toate creaturile care cresc copii obişnuiţi şi ştiu ele că o criză de plâns e sigur răsfăţ şi incompetenţă maternă, se uită chiorâş la mine.

Bunicile se simt datoare să intervină cu „ce ruşine să plângi, fetiţă mare”, la fel de eficient ca o prelegere ştiinţifică în grădiniţă. Fii-mea nu ştie ce e ruşinea, pentru că e un concept complicat, n-am ajuns până acolo. De fapt, n-am ajuns la niciun concept abstract, de niciun fel.

Mamele tac. Dar e suficient să le văd mutrele pline de dojană şi simt că-mi vine să urlu. Acum vreun an mă oboseam să le spun despre ce e vorba, dar imediat se simţeau utile şi îmi înşiruiau o sumedenie de sfaturi, niciunul la care să nu mă fi gândit şi eu înainte. Toate testate, perfecte, panaceu… pentru copii obişnuiţi.

Am obosit. Serios.

Îmi vine să-mi scriu pe mine că „nu-i răsfăţată, are o tulburare de dezvoltare”. Sau că „nu-s idioată, sunt doar mama unui copil special şi privirile voastre dezaprobatoare nu mă ajută”. De fapt, mă deprimă. Mă irită. Mă simt naufragiată, cu copilul speriat lângă mine, într-un ocean de neînţelegere. Într-un ocean de oameni normali şi complet surzi şi orbi la tot ceea ce le depăşeşte orizontul lor mic şi normal. În derivă.

Anunțuri

Femei „în vacanţă”

La mare. Femeile se aud, se văd peste tot. Strigă după copii sau îi dădăcesc şi, incredibil, folosesc toate exact aceleaşi cuvinte, au toate acelaşi vocabular, aceeaşi intonaţie, aceleaşi mesaje. Spală vase, fac mâncare, îmbracă plozii, spală tricouri şi atârnă prosoape şi chiloţi de baie la uscat. Nu prea vorbesc între ele. Cu privirile în pământ, umilite de statutul vizibil de servitoare în vacanţa Stăpânului, mişună pe alei, cu treabă. Sau cu câte un plod mucos în braţe, că s-a lovit, că trebuie pieptănat, că trebuie hrănit.

Pe plajă e mai bine. După ce a dezbrăcat copilul şi l-a dat cu cremă şi după ce a organizat lucrurile în aşa fel încât să nu le ia vântul, femeia nu mai are nimic de făcut o vreme. Acolo se mai relaxează şi ea, că stă. N-are ce face altceva decât să zacă pe nisip, în sfârşit odihnindu-se, sub pretextul că se bronzează.

Bărbaţii? Nu-i vezi dimineaţa, ei au stat până târziu la bere, la meci, să comenteze sportul naţional şi cum e el reprezentat în lume. Treabă serioasă, nu pot fi deranjaţi. Iar dimineaţa, bărbaţii obosiţi de comentat şi de bere trebuie să se odihnească. Sunt epuizaţi, iar la plajă vor avea de muncă: vor aduce bere, vor băga copiii fricoşi în apă, vor înota până la geamandură. Iar seara vor avea iar de băut bere.

Bărbaţii vorbesc între ei, sunt şugubeţi, fac bancuri. Se ameninţă în glumă cu băgatul sub masă şi se plâng de neveste, care îi terorizează: îi trezesc din somn în creierii dimineţii, la nouă jumate, când deja arde soarele, ce naiba, doar ei sunt în VACANŢĂ.

Femeia nu e în vacanţă. Sau aşa trebuie să arate vacanţa femeii, cu trezit prima, făcut cafea, făcut senvişuri, îmbrăcat copil, hrănit familie şi spălat după toţi?

Sunt furioasă. Apoi dezamăgită, întristată. Nu e normal. Nu e uman. Dar asta e realitatea adevărată, goală-goluţă, din România anului 2012.

Cearta lui om cu om

Motivul? Politichia, desigur.

Îmi amintesc de marele fel in care era polarizată opinia publică acum douăj’ de ani – mama s-a certat cu vecina, tata s-a certat cu amicul X şi tot aşa. N-aveau Facebook şi Twitter, că probabil făceau concurs de unfriend şi unfollow, adică ce face deja majoritatea celor conectaţi în vreun fel între ei, chiar acum.

(Ce mă sperie pe mine e că întotdeauna românul mult a votat altfel decât mine şi uite unde suntem, dar… asta e doar o paranteză).

Ideea la care vreau să ajung e asta: mi se pare incredibil (şi cam ciudat) felul în care oameni care se cunosc (mai mult sau mai puţin) se ceartă şi ajung să se şi înjure pentru nişte indivizi pe care nu-i cunosc, cu care nu vor ajunge vreodată la o bere măcar şi care, în esenţă, se bat care să fure mai mult şi mai eficient de la ei.

Serios.

De ce m-aş certa eu cu oricare dintre prietenii mei pentru simplul motiv că eu vreau să plece Băsescu (oricum, numai să plece – şi cu elicopterul e bine), iar ei se tem că după Băsescu vine Satana?

Oameni buni, treziţi-vă. Niciun politician nu merită să stricaţi o relaţie, în afara situaţiei în care politicianul e vreo rudă sau cineva apropiat. Atât!

(Şi, cu atât mai puţin, unul ca Băsescu!)

Lăsaţi în pace omul de la parter!

Stau la parter. Oricum e neplăcut, pentru că aud fiecare ambalare de motor pe care găsesc vecinii cu cale s-o facă atunci când au impresia că aşa se desfundă canalele şi canaliculele prin care trece benzina din maşinile lor ancestrale. Prost e şi că fiecare delivery boy sună la soneria mea sau a celorlalţi de la parter ca să întrebe ceva despre careva care stă mai sus. Dar şi mai prost e că geamul de la bucătărie dă către scara blocului şi mă trezesc strigată ca la piaţă de câte unul care mai întreabă una, alta, ca la biroul de informaţii.

Oameni buni! Lăsaţi omul de la parter în pace!

Omul de la parter nu-i portar, să vă deschidă uşa când vă duceţi în vizită la Gogu de la trei şi aţi uitat interfonul.

Omul de la parter nu-i ghişeu de relaţii cu publicul şi nu ştie (şi adesea nici nu-l interesează) unde e administratorul, dacă preşedintele e acasă, dacă maşina parcată peste drum e de vânzare sau dacă Geta de la doi vinde casa din Tuciuriii de sus.

Omul de la parter are şi el intimitate şi nu e neapărat dornic de conversaţie când e în bucătărie şi găteşte, îşi face o cafea, mănâncă sau spală vasele.

Omul de la parter poate nu s-a pieptănat încă, poate e în chiloţi, poate doarme sau poate chiar nu are chef să se întrerupă din ce face atunci când vă apucă pe voi sunatul pe la uşi aiurea.

Omul de la parter are acelaşi statut cu restul proprietarilor sau chiriaşilor din bloc. Nu e datoria lui să facă niciun serviciu nici vecinilor care au chef să sape prin grădină şi se trezesc că au nevoie de diverse unelte şi nici muncitorilor necunoscuţi care ciuruiesc strada şi care îşi dau seama că au nevoie să se spele pe mâini.

Ideal ar fi, aşadar, să ştiţi interfonul ălora pe care-i vizitaţi şi dacă nu, să-i sunaţi din faţa blocului. Ideal ar fi să puneţi un afiş în geamul maşinii pe care vreţi s-o cumpăraţi şi poate vă caută proprietarul, dacă-l interesează. Ideal ar fi să lăsaţi un bilet în cutia poştală a vecinei cu casa de la ţară şi să nu strigaţi la geamul deschis numai fiindcă-i deschis. Dacă auziţi omul de la parter că vorbeşte, nu înseamnă că e disponibil, ci că poartă o discuţie cu cineva, iar respectivul are prioritate; nu strigaţi ca pe uliţă, suntem în urbe. Muncitori! Cereţi apă angajatorului – este obligat să vă dea, mai ales dacă e cald afară. Dacă nu, luaţi-vă de acasă, că ştiţi că vă trebuie.

Iar dacă nu se poate şi nu se poate să faceţi toate chestiile astea, atunci măcar mai deranjaţi, naibii, şi pe cei care stau mai sus.

Care e diferenţa între o mamă fericită şi una deprimată?

Şi cred că nu e vorba numai de fericirea mamelor, ci şi de cea a copiilor. Depresia nu e o chestie care apare numai la adulţi, din păcate. Stresul afectează pe toată lumea, indiferent de vârstă, pentru că vine din presiune, din graba de a le face pe toate, din zorul care dă până şi ceasului sentimentul că nu are destul timp.

Aşadar, care e diferenţa între mama relaxată, cu zâmbet real pe buze, care chiar se bucură de copilul ei şi se minunează de fiecare nimic (atât de important) pe care copilul ei îl face şi mama cu tremur în voce, care îşi urmăreşte copilul ca un genist şi care aproape că plânge când plodul face o tâmpenie (atât de firească, doar e copil!)? Care e diferenţa între copilul vesel, care poate nu ştie încă literele la cinci ani şi cel care merge la înot, karate, pictură şi muzică în fiecare săptămână, de la trei ani?

Răspunsul e banal, dar n-ai să-l vezi în societatea noastră. Româncele nu-s pregătite pentru el, cel puţin în urban, unde presiunea e zdrobitoare. Româncele sunt obişnuite să-l facă pe dracul în patru. Româncele sunt dispuse să dispară ele însele ca persoane, pentru ca plozii lor să exceleze, cu cerculeţe vineţii la ochi şi priviri mature, la numai cinci ani.

Româncele… şi cred că şi americancele. La francezi sigur nu-i chiar aşa. La spanioli am auzit că la cinci ani încă-i plimbă în căruţ, dacă n-au chef să meargă. La britanici „e jale”, nu ştiu să-şi scrie numele când ajung la şcoală (care începe la cinci ani, parcă – oricum, mai devreme ca la noi) şi vorbesc în propoziţii extrem de simple. Ce uimire!

Adică sunt societăţi ca a noastră, în care copiii nu mai apucă să fie copii şi societăţi în care mamele sunt mai relaxate. La noi, trebuie făcuţi savanţi încă din faşă, le pun mămicile Mozart de când îi au în burtă şi până îngăimă primul „ma”. Şi, dacă nu vrei neapărat asta pentru copilul tău şi eşti într-o astfel de societate, te-ai ars. Nu poţi să laşi garda jos nicio secundă. Să ţii pasul, să ţii pasul, să ţii pasul – ceas! Fără pauze, fără linişte, fără odihnă.

Deci, care ziceam că e răspunsul?

Aşteptările.

Nimeni nu pregăteşte pe nimeni pentru aşteptări neîmplinite, pentru eşec, pentru accidente, pentru întâmplare. N-am auzit până acum nicio gravidă să nu vorbească despre ce tare şi mare o să fie copilul ei. Sunt unele care îi descriu la facultate, deşi ei sunt la stadiul de dezvoltare intrauterină când pot să crească normal sau s-o ia pe calea cea grea, cu spina bifida, de exemplu. Cele din parc îşi leagănă duioase landourile (copiii dorm, habar n-au) şi ciripesc între ele despre cât de avansat e bebele de patru luni, că a zâmbit deja sau ce tare e cel de şase, că stă în fund de la cinci, între perne. Şi eu ştiu, din câteva discuţii absolut sincere cu astfel de mămici, care până la urmă au lăsat garda jos şi s-au încumetat să-mi vorbească adevărul, că lucrurile nu stau nici pe departe chiar aşa. Că, de fapt, se simt supuse unor presiuni imense şi că se simt în inferioritate de fiecare dată când discută cu alte mămici despre performanţele copiilor. Pentru că „ele ştiu că infloresc adevărul, dar dacă celelalte chiar au copii care excelează?”

Aşteptările sunt atât de mari şi realitatea e atât de… realitate. Unii sunt buni, deştepţi, cuminţi, alţii nu sau mai puţin. În loc să fie ceva care să nu conteze aşa mult – în definitiv, contează să fim fericiţi, şi copiii şi noi, adulţii – chestia asta cu performanţa cu orice preţ ne ia tot aerul. Eu vreau să ies din cercul ăsta vicios, pentru că mă sufocă şi ştiu că noi nu avem cum să-i facem faţă, orice ar fi. Dar este societatea asta de judecători şi acuzatori capabilă nu să ne accepte, ci măcar să ne lase în pace?

La dracu cu aşteptările, dragii mei.

(mă credeţi că stau atât de prost cu timpul încât mi-a luat trei zile să termin postarea asta?)

Dragi credincioși! Încetați crucitul în public!

Postarea asta este urmarea aventurii mele de azi din autobuz. Și scriu din perspectiva omului care n-are treabă cu biserica (adică 80% din populația ortodoxă) decât la Paști, la nuntă, la botez și la înmormântare. Să nu vă consolați, așadar, că e bias de liftă păgână. Că nu-i asta ideea. Fiți atenți.

Obiceiul crucitului și paznicii lui

Traseul meu – ca orice alt petic de București, oricum l-ai felia, e presărat cu biserici. Construcțiile sunt mai la drum sau mai pe după blocuri, dar cu localizări precis cunoscute de cei interesați, așa că oamenii se crucesc care mai de care și e cumva molipsitor. Am făcut un experiment o dată, m-am crucit și eu undeva unde nu era nicio biserică și vreo două babe uimite, uitându-se scormonitor printre blocuri (cum de le scăpase? o fi una nouă?), s-au crucit și ele, să nu carecumva să rateze exhibarea pioasă a iubirii / fricii de Domnul.

În plus, cine nu se crucește e privit cu ochișori răi, pe sub sprâncene și peste ochelari, ca un ciumat. Tineretul mai scapă. E vorba de indulgența aia plină de condescendență: „lasă-l, că-i vine lui mintea la cap„. Dar ăștia mai copți sunt fulgerați cu priviri crunte de septuagenarii gardieni ai credinței strămoșești.

Calci pe cineva? Și ce dacă, te iubește Domnul!

Cert e că podelele autobuzelor nu-s trotuar și se clatină, iar crucitorii au numai două mâini. Cu una țin câte o poșetă sau câte o plăsuță, cu alta se țin de bare. Ferice de creștinii așezați, și la figurat și la propriu, care se pot cruci în siguranță, bălăngănindu-se doar puțin, pe scaune, în ritmul dat de groapă și de roată și de viteza de mers. Restul, se sacrifică. Ei riscă să cadă și totuși și fac cruce. Ei riscă să lovească pe cineva în cădere și totuși Domnul nu poate fi ignorat. Ei calcă pe vârfuri de pantofi și se sprijină de corpuri atârnate de bare și o fac cu seninătate – e pentru Domnul.

Nicio cruce nu iese bine în autobuz

Domnul trebuie salutat / adulat / băgat în seamă. Asta e clar. Numai că bisericile nu se nimeresc în stații sau la stop, ca podeaua să fie stabilă. Așa că necesitatea imperioasă de conformare publică se rezolvă cu o serie de trei cruci rapide, cel mai adesea strâmbe și incomplete, făcute în viteză și doar pe coșul pieptului. Nici vorbă de crucea mare și lată, corectă doctrinar, cu trei degete bine împreunate, din umăr în umăr, din frunte până pe pântec. Nici pomeneală. Crucile de autobuz sunt cerculețe și optulețe meschine, schilodite pe gulerul de blană sau pe surtuc.

Crucitul în autobuz e ca pipăiala în public. Ostentativă și nepoliticoasă.

Biserica e făcută pentru crucit, la fel și propria casă. Strada e spațiu public, autobuzul la fel. Plătim taxe pentru întreținerea drumurilor și bilet de autobuz cu toții, așa că avem cu toții dreptul să ne vedem de cale fără ca cineva să ne calce pe pantofi pentru că s-a crucit și și-a pierdut echilibrul, fiindcă s-a crucit cu mâna cu care s-ar fi ținut altminteri de bară, pentru că pe cealaltă o are ocupată cu poșeta sau plasa cu pui și făină. În plus, mai există și ateii, musulmanii, hindușii, scientologii și șerpilienii, având cu toții dreptul să trăim fără ca cohorta ortodoxă de rit crucitor să ni se crucească în nas la fiecare intersecție. Și mai sunt și creștinii care își respectă propria credință și nu o flutură și nu o maimuțăresc în public. Și ei sunt deranjați de prosteala asta cu crucitul în autobuze și troleibuze.

Eu valorizez știința și educația, dar nu mă vezi făcând semnul cercetării în fața Universității sau a Facultății de Drept, ambele pe traseul de care ziceam.

Deși, poate, ar trebui…

Mă gândesc deci să încep să fac un semn deosebit, ceva, gen dus mâna la inimă și apoi degetul la frunte, cu o mutră extrem de pătrunsă de solemnitatea gestului, de fiecare dată când se întâmplă să trec prin fața vreunei instituții de învățământ superior (mai puțin pseudofacultatea de teologie), a vreunui centru de cercetare sau a vreunui muzeu științific oarecare. Ar fi tare ca cei ca mine să facă la fel – să facem toți chestia asta măcar o vreme, ca să vadă și crucitorii ce neplăcut este.

Numai să nu mă umfle râsul, că stric tot efectul.

Social Networking vs. internetul liber și autentic – ce a stricat iremediabil era 2.0

Îmi amintesc cum era când se năștea internetul, iar câțiva dintre noi, privilegiați, aveam acces. Îmi amintesc cum era când mi-am făcut primul cont de e-mail la yahoo (îl am și azi, dar nu-l folosesc decât arareori, pentru că e „unprofessional” și copilăresc – cred că nu împlinisem 18 ani când l-am făcut și cred că sunt printre primele persoane din România care au avut e-mail). Îmi amintesc conexiunile greoaie și primul portal pentru femei pe care l-am accesat vreodată, Oxygen. Îmi amintesc și de mai dinainte de asta, cum căutam știri cu un browser în mod text  (nu mai țin minte cum se chema) și cum, dacă greșeam o comandă, trebuia s-o iau de la capăt și era înnebunitor de frustrant.

Îmi amintesc primele forumuri (nu vreau să discut despre mIRC!), când toată lumea se certa pasional cu toată lumea și nimeni nu știa cu cine se ceartă, pentru că nimeni nu avea nume, ci nickname-uri. Se mai găsea câte unul să-și ia nickname cu numele lui, dar făcea toată lumea un teribil mișto de inconștientul care își expunea persoana într-un mediu atât de volatil și nesigur, încât se lecuia imediat.

Fiecare persoană era un mister. Mă amuza să încerc să descifrez personalitatea din spatele fiecărui nickname și bănuiam că cei care își spun gigel123 erau lipsiți total de imaginație sau nu aveau chef să o folosească, cei care se chemau gigel4you erau băieți buni, dar cam anoști, gigel_is_back erau mai trecuți prin viață și își retrăiau a doua tinerețe online, gigel_pupicel erau prostănaci și uneori libidinoși sau băieții mamii și așa mai departe. Gigela123je m’en fichistă, gigela4you – disperată, gigela_bitch_bad_mad – sensibilă, dar voia să pară dură și tot așa. Și mai erau și the_gigeii, adică cine-mama-ma-sii-mi-a-luat-nickname-ul-inaintea-mea-?-uite-na-io-s-ăla-!.

Pe urmă, nick-urile s-au rafinat. Cum cele cu nume nu mai erau disponibile de multă vreme, oamenii au început să devină personajele preferate, actorii preferați, muzicienii preferați, chiar și titluri de cărți și de cântece sau bucățele de refren. Fiecare nickname spunea ceva despre omul care și-l alegea să-i fie identitate online și asta era așa, ca un al doilea botez, de data asta unul de voință – uite, ăsta-s eu, așa mă cheamă pe mine! Și acum am prieteni apropiați pe care îi strig pe nickname, nu pe nume, iar ei mă strigă la fel, IRL (in real life, da?) și mi se pare firesc. Și cât de solid se construiau relațiile online, adesea portate în lumea reală după luni de zile de interacțiune fără chip, între oameni care nu se văzuseră niciodată, dar care se cunoșteau în amănunt și se înțelegeau de minune! Gașca  mea la care țin cel mai mult, acum risipită de viață prin  diverse preocupări și țări, s-a format online, pe un forum. Pe soțul meu l-am cunoscut așa și l-am văzut în realitate după multe luni de vorbit, râs, plâns… pe net!

Orice femeie care simțea nevoia să facă o schimbare radicală, în loc să-și schimbe coafura, își schimba nickname-ul sau își făcea un cont nou de yahoo messenger și își reînnoia lista de buddies. Aveai chef să nu mai primești cele 1000 de spamuri zilnice pe mailul vechi? OK, făceai unul nou, cu alt nickname și basta. Nu voiai să folosești aceeași identitate online peste tot pe unde aveai obiceiul să umbli? Era perfect OK, puteai să-ți ții în ordine diversele aspecte ale vieții tale și diversele puncte de interes și nu era nicio problemă.

Erau și drawbacks, dar puține. Un dezavantaj ar fi fost faptul că orice prost te putea face albie de porci la adăpostul anonimatului. Dar era OK, până la urmă, dacă nu erai ultimul fraier care își dădea adresa, numele și numărul de telefon pe vreun forum, nu era nicio problemă. Porcăielile rămîneau la nivel virtual și nu era rănită decât mândria, deci pagubă-n ciuperci.

Acum avem un oligopol social media și o presiune constantă să fim profi, să ne facem personal branding, să ne dăm numele, numărul de telefon personal, adresa, localizarea exactă (pe când și CNP-ul?) bazelor de date uriașe ale lui Zuckerberg, Gates, Page&Brin și nu numai lor (plus că poți apărea în fundul gol pe Google Street View). Acum, dacă ai un mail care nu e cu nume și prenume, nu „dai bine” nicicum, plus că e văzut ca totally unprofessional să nu ai domeniul tău propriu. Dai un mail de yahoo, ești un neica nimeni. În plus, acum mai poți fi anonim pentru public doar pe bloguri și forumuri, dar și asta se va termina în curând – sunt mult prea mulți cei care au ales să se publice sub numele real, nu pseudonim, și ei pretind ieșirea comentatorilor din anonimat, pentru că se simt expuși și amenințați de ei, în unele cazuri, pe bună dreptate. Nici guvernele nu au niciun interes ca cetățenii să clevetească protejați de anonimat. Toată lumea vrea expunere totală, transparență, asumare a identității și rezultatul duce spre cenzură, autocenzură (ideile nu pot zbura libere în medii supravegheate; toate revoluțiile s-au organizat în secret sau măcar cu discreție, în primă fază) și purtarea măștilor sociale.

Adică, toată distracția piere din online. Se duce naibii libertatea și de aici. Se duc naibii autenticitatea și spontaneitatea expresiei personale. Gata, trebuie să fim atenți la absolut tot ce spunem, că netul ține minte mai ceva ca elefantul, netul te vorbește mai rău ca babornița nesuferită de peste drum, netul expune orice eroare de comportament sau de gândire sau de exprimare și orice ieșire în decor, mai sever și mai detaliat ca Poliția, cu cazierele ei cu tot. Pur și simplu, netul nu uită, nu iartă și oferă informația instantaneu și gratuit oricui știe s-o caute și devine din ce în ce mai ușor, odată ce identitățile reale ale persoanelor sunt publice.

Următorul pas este condamnarea cuiva în lumea reală pentru hărțuire sexuală în Second Life sau ceva de genul ăsta. De fapt, ce zic eu, asta deja se întâmplă.