O viață ca un ghem de Sfoară,
Vreau s-o păstrez, vreau să nu doară…
E lege, dar e prea nedrept.
Cu ea, mă rup a cincea oară.

E prea devreme, cum să-ndrept?
Am vrut puțin să mai aștept…
când ai plecat, ușor, ușoară,
și mi s-a frânt inima-n piept.

Nouă vieți s-au dus, o mie…
şi mă doare viața-n pleoape.
Și sub dud am pus, în vie,
cinşpe ani într-o cutie.

Ce lopată să te-ngroape?
Cum te duc printre hârtoape
către groapa ce-o să-ți fie
cuibul de departe-aproape?

Cin’ să-mi fie lângă, cine?
Prieteni, rude și vecine
n-au timp și nici nu vreau să stea.
N-o să găsesc suflet ca tine.

Cum se așterne alb de nea,
nu-ncape inima în mine,
pentru că ești de-acum în ea,
pentru că ești de-acum în ea.

grave

Era o zi de vară
sau prima dintr-o toamnă
când a venit Tăcuta
și-a pus mâna pe tine.
Mi-a fost frig dintr-o dată
și parc-a luat din soare
și parcă și lumina
a amuțit o clipă.
Și-apoi au trecut zile
și am uitat de-atuncea
și tu erai mai mică,
mai slabă și mai blândă.
Și știu că după ziua
când ai să uiți de mine
eu o să am în suflet
și-n inimă, mormânt.
Căci știu că, după viață
nu e nimic să fie
și nici un viitor
și nicio lume nouă.
Și tot ce pot să fac
e să mă uit la tine
cum te topești din azi
și plâng, pisică… plâng.

O ureche de mâță

Doișpe zile am făcut injecții cu antibiotic, subcutanat, uneia din mâțe… Și am hrănit-o ca pe curcanul îndopat și i-am dat apă cu seringa pe la colțul gurii, mililitru cu mililitru. Și am crezut că se duce.

De la o otită.

O nenorocită de otită, pe care n-am prins-o la vreme, pentru că nu se vedea nimic și pentru că mâța asta e genul care tace și rabdă ca un țăran japonez. Și am observat că ceva nu era OK abia când am văzut că-i stătea o mustață aiurea. Nu-și mai putea mișca jumătate de față, și tot nu zicea nimic, nu se vedea nimic.

Azi a mâncat singură. O să fie bine.

Ideea e că, dacă aveți mâțe, nu vă bazați pe ele să dea prea multe semne când sunt bolnave. La mâțe, semnele sunt subtile, astea-s animale discrete și știu să rabde… ceea ce nu e spre binele lor. Fiți atenți, deci, la orice mică schimbare.

La mâța asta, nu era nimic ciudat, decât că nu se mai spăla așa bine. Atât.

A murit Papa la Şoni

Vama a murit acum câțiva ani. Papa la Şoni avea crăpelniță ca la tata acasă, cu zemuri condimentate rare, dar gustoase, și atmosferă mișto. Erai fript de soare și mort de foame, veneai la Şoni, luai pâine și farfurie și primeai un polonic de bun, ca-ntr-o familie numeroasă – după ce-ți așteptai rândul, cuminte, la coadă. Fierbeau ceaunele zilnic și mâncai ce se găsea în inspirația lui Şoni și era omul acolo, vorbeai cu el, veneai și a doua zi, de drag.

Locul ăla s-a dus dracului anul ăsta, ca multe chestii prin Vama Veche. S-a mutat unde era acel împinge-tava cunoscut drept „Roata”. Și s-a mutat doar cu numele. A dispărut Şoni și mâncarea lui și au rămas tăvile și niște chestii grețoase și un loc neaerisit și gol, în care nu poți lua un suc, că „n-au rest, iar în barul de lângă nici atât.

Serios. Arată așa:

image

Și așa:

image

Și, de afară, așa:

image

Și ce să mai spun altceva, decât că am plecat dezamăgită, însetată și flămândă.

RIP Papa la Şoni.

A, și RIP La Pirați, că tot mor toate cele prin Vama asta pe care au transformat-o, treptat, în Vamaia.

Trebuie să reînvățăm să ne gândim la alții

Serios, trebuie.

Facem un milion de chestii când ne vine și cum ne vine. Nu știu dacă – cel puțin la noi, în România – de vină e internetul, cu viteza lucrurilor devenită razna și conectarea asta permanentă, sau economia de piață. Pe asta din urmă a trebuit s-o deprindem autodidact,  după ce am dat cu plumbi în comuniștii din capul monstruozității de sistem în care ne-am bălăcit – unii mai mult, alții mai puțin, după vârstă și baftă.

Tind să cred că e un pic din amândouă, dar mă uit la vecini și constat că net au și austriecii, de pildă. Iar ei închid toate mustăriile de Sărbători, duminica și în fiecare zi după o oră anume. Mai găsești câte un nonstop sau câte o tonetă care vinde street food, cu patron arab sau chinez și cam asta e tot. Și spaniolii au net, dar nu poți lua tutun de oriunde în zilele libere (duminica, de exemplu, găsești țigări doar la automatele din baruri). Și norvegienii au, și tot închid tot după ora aia, seara.

Îmi amintesc că, în urmă cu vreo… să tot fie vreo 17 ani, am fost în Frankfurt. Cu treabă, în delegație. Și m-a șocat o chestie. De atunci. Oamenii ăia veneau la birou la 9 fix. Luau toți o gustare la 10 jumate, până la 11. Luau prânzul la 12:30, până la 13:00. Plecau acasă la 17 fix. Nicio secundă mai devreme sau mai târziu. Toți odată. Nu aveau program de lucru de 8 ore, ci stăteau la birou 8 ore, în care aveau două pauze sfinte, de câte 30 de minute. Nimeni nu suna în timpul ăsta. Nimeni nu deranja pe nimeni de la pauza de cafea sau de la cea de prânz. Nimeni nu avea urgențe peste program. Nimeni nu avea urgențe în weekend. Și e vorba despre Germania, unde, nu-i așa, un stereotip cu rădăcini în realitate zice că treburile merg unse.

Și ei au net acum și cred că lucrurile merg la fel ca acum 17 ani. Adică bine, și cu respect pentru OM.

Deci la noi asta lipsește. Nu-i netul buba, ci modul în care, din teama de a nu pierde business (am auzit oameni exprimând asta exact așa), nu ne respectăm pe noi înșine. Prestăm la orice oră și pe orice bani, tăcând mâlc la orice pretenții. Pe de o parte. Pe de alta, sistemic, ne-am obișnuit să vrem ceva acum și în secunda aia să se întâmple. Să ne trezim la 3 noaptea că vrem pepene, ca-n bancurile cu gravide, și pepenele să ne aștepte la nonstop. Să sunăm furnizorul la cinci jumate seara sau sâmbătă la 8 dimineața și la șase sau la 9, cel târziu, să execute comanda.

Greșit. Teribil de greșit.

De aia sunt străinii senini și trăiesc și mai mult. Sau, în fine, și de aia.

Frunze

Pentru mine, oamenii sunt ca frunzele.

Îi bate vântul, îi spală ploaia. Trec pe lângă mine, aşa cum îi bate vântul şi îi spală ploaia.

Unii sunt muguri și mă uit la ei cu drag. Prevestesc primăvară. Alții sunt uscați și răsuciți și mi-e frig numai când mă uit la ei. Mai sunt cei verzi, cei ascuțiți, cei arcuiți și cei înfoiați. Și cei spinoşi și cei pufoşi și cei care ascund tulpini zdravene sau firave. Unii sunt buruiană, alții hrănesc. Din unii curge otravă, din alții, leac. Pe unii poți să-i pui pe rană, iar alții te pișcă sau te umplu de bube dacă doar te atingi de ei.

Nu le vorbesc.

Despre ce să vorbesc cu frunzele? Despre vreme şi lăstari, secetă şi seceră?

Dragilor, ştiu că vă începe postul… ce ziceţi de nişte icre false?

Din doar câteva ingrediente „de prin casa omului“ şi în doar câteva minute (cred că vreo cinci, maxim!), am făcut icre false. Mi-era poftă de unele adevărate, dar la ora asta lenea e cât mine de mare, aşa că a fost mai simplu să îmi păcălesc creierul cu minunăția asta delicioasă şi simplă.

image

Icre false din griş!

Ai nevoie de:

– o lingură, două de ulei de floarea soarelui;
– o jumătate de cană de roşii pasate;
– un sfert de cană de griş de grâu;
– o jumătate de ceapă;
– sare.

Cum se face:

Se pune o tigaie pe foc molcom şi în tigaie, bine amestecate, uleiul şi roşiile pasate. Se amestecă pe foc pănă când se încălzește (începe să „cânte“ uleiul) şi se toarnă grişul peste, amestecând continuu. Se tot amestecă aşa până când grişul se umflă. E normal ca grişul amestecat cu uleiul să arate ca icrele „tăiate“, deci fără griji dacă arată aşa – se va amesteca frumos când se adaugă ceapa.

Când grişul s-a umflat cât trebuie (să nu se facă pastă – textura grişului trebuie să se păstreze, ca să semene a icre!), se ia de pe foc şi se toarnă într-un castronel. Ar trebui să se scurgă frumos din tigaie, lăsând în urmă doar o pojghiţă de ulei.

Ceapa tăiată mărunt se amestecă cu „icrele“, se potriveşte de sare şi se lasă să se răcească.

Delicios! (Dacă nu eşti foarte pe fază, nici nu-ţi dai seama că nu-s icre adevărate.)