Unde călărești în București?

Am tot auzit că echitația este un sport terapeutic, care educă atenția, învață copilul să fie disciplinat și responsabil, dar au trecut anii (cu o mulțime de chestii mereu urgente, mereu de rezolvat) și n-am apucat să caut locul ideal pentru asta. Dar, cum toate par să se întâmple oarecum la timpul lor, am ajuns la Amazon Horses, un centru de echitație în București, la intrarea în Otopeni.

image

Este incredibil ce schimbare imensă se petrece atunci când copila e pe cal. Pur și simplu, devine o amazoană sigură pe ea, cu un zâmbet cât toată fața și o atitudine de învingător. Este incredibil cum schimbarea asta se păstrează și după ședința de călărie. Pur și simplu, copilul învață călare că poate, că e capabil, că stăpânește ceea ce i se întâmplă.

image

Iar sentimentul ăsta o îndeamnă să exploreze, să caute singură răspunsuri, să ia decizii și să facă lucruri noi.

Așa că sunt hotărâtă. O să meargă toată vara la călărie. Și facem cumva să meargă și la iarnă.

Cine nu știe ce-i aia, trebuie să învețe… [despre RESPECT]

Respect for ourselves guides our morals; respect for others guides our manners
― Laurence Sterne

Sounds naive respecting someone
who doesn’t give a shit about you.
― Toba Beta, Master of Stupidity

Respect is a two-way street, if you want to get it, you’ve got to give it.
― R. G. Risch

You demand respect and you’ll get it. First of all, you give respect.
― Mary J. Blige

Tolerance only for those who agree with you is no tolerance at all.
― Ray Davis

If you spend your life sparing people’s feelings and feeding their vanity, you get so you can’t distinguish what should be respected in them.
― F. Scott Fitzgerald, Tender Is the Night and the Last Tycoon

Never take a person’s dignity: it is worth everything to them, and nothing to you.
― Frank X Barron

Respect toward others can’t be imposed.
It’s a blessing…or learning the hard way.
― Toba Beta, Master of Stupidity

Și tot așa…

De aici (pentru aprofundare).

Despre clinica oftalmologică Infosan, dr. Andreea Ciubotaru și strabism

Cine nu știe cum e să fii mamă sau tată când copilul are probleme de sănătate e un om fără griji. Nu există durere mai mare și nici frică mai adâncă decât să vezi că ceva se întâmplă, să nu știi de ce și nici ce se poate face și să alergi cu disperare de la o ușă de medic la altă ușă de medic, în speranța că se găsește vreunul mai răsărit, care să-și fi făcut facultatea cu creierul acolo, rezidențiatul altfel decât făcând injecții și meseria cu mintea atentă la ce mai e nou prin lume. Lumea medicală, nu Libertatea – Extern.

Iar pentru cine nu știe și vrea să-și facă o oarecare idee, imaginați-vă că vă uitați la o bucată din voi cum se chircește și își schimbă aspectul și nu puteți să-i faceți nimic. Ani de zile.

Imaginați-vă deci cum ne-am simțit noi, părinți proaspeți, când am văzut că brusc, la patru luni de viață, ochii copilului o iau razna. Când spre nas, când spre urechi, când unul, când celălalt, absolut fără sens și pentru noi, și pentru ea. Mai ales pentru ea, care începea să perceapă lumea. Am citit în faimoasa carte „Căpraru” că strabismul trebuie să se rezolve de la sine până la șase luni. La șase luni eram la doctorița de familie. Nu se rezolvase. Cică să ne liniștim, să mai stăm puțin. La șapte luni eram cu trimitere la Budimex, în cel mai aglomerat și acru loc cu putință. Urăsc spitalul ăla. Am mers acolo în fiecare săptămână, cu mici pauze și mari speranțe, până la doi ani și jumătate. Ni s-a spus că „nu se poate face altceva până mai încolo”. Pe urmă a sosit și acel „mai încolo” și doctorița a recomandat ochelari.

Am făcut ochelarii după rețetă, am forțat copilul să-i poarte, am văzut sau am vrut să vedem ameliorări. Am mers cum trebuia, la consultație, dar doctorița era adesea în concediu. Neanunțat. Și când nu era în concediu, se întâmpla așa: așteptare mare pe holuri, trei ore cel puțin, apoi consult rapid, cinci minute și gata,  altă rețetă, alți ochelari, gata.

Venim iar după perioada stabilită, iar concediu, iar nu e, iar s-a schimbat nu-știu-ce. Și tot așa. Și nicio îmbunătățire, situația stagna, ochii fetei făceau tot cum voiau ei. Ultima dată, când fie pentru că era dotată proaspăt cu drăcia, fie pentru că a considerat că venise momentul, doamna doctor a hotărât că trebuie consultată și altfel decât de obicei. Dar copilul  e copil și n-a vrut cu niciun chip să se uite în aparatul inofensiv, dar amenințător, numit „dioptron”. Normal, ea e copil și chestia aia dubioasă arată ca un robot rău. Și nici doctorița de la Budimex, nici asistenta cea mereu severă și grăbită n-au avut răbdare s-o aștepte, să capete copilul încredere, în ritmul ei. Treceau cele cinci minute! Așa că au dat amândouă din umeri și am plecat cu încă o rețetă de ochelari. I-a purtat copilul și pe ăia, până acum vreo cinci luni, când am zis „gata. Schimbăm locul, schimbăm norocul”. Și ce schimbare de noroc a fost!

Am tot auzit în parc – convorbiri la groapa cu nisip – că ar fi o doctoriță Ciubotaru, alta decât cea de la Budimex la care am mers noi de la șapte luni până la cinci ani, care „rezolvă” orice strabism. Povestea la noi nu e simplă – nu mușchii ochiului își fac de cap, problema e undeva pe traseul pe care circulă comenzile de la creier la ochi. Neurologic, adică. La RMN nu apare nicio leziune, totul pare normal, dar povestea se manifestă, totuși, așa cum am povestit. N-am fost foarte încrezătoare în doctorița minune, dar am ținut-o minte și am căutat informații despre ea. Și odată hotărâtă că la Budimex stăm pe loc și că trebuie să mai încerc ceva, orice, m-am încumetat să fac o programare pe site.

Am scris despre problemele pe care le avem, că nu e vorba numai de strabism, că avem nevoie de mai multă răbdare, că limbajul nu e chiar adaptat vârstei și că, din cauza asta e posibil să fie ceva mai dificil de consultat. Am primit telefon de confirmare și ne-am dus. Clinica oftalmologică Infosan, strada Polonă, nr. 83.

Sediul nu e ceva cu pretenții. E o casă curată și atât. Dar, de îndată ce am intrat am știut că am nimerit bine. În primul rând, oamenii de acolo zâmbesc. Toți! Și e lumină! Fii-mea a fost relaxată și pe bună dreptate: una e să aștepți trei ore degeaba pe un hol urât, întunecos, prin care se fâțâie încolo și încoace tot felul de oameni, care mai de care mai stresați și mai încruntați și alta e să stai într-o cameră luminoasă, cu Tom și Jerry alergându-se pe un ecran și să mai și primești câte o bomboană de la cineva cu zâmbetul pe buze!

Am stat tot trei ore. Dar nu degeaba. În primul rând, consultația a fost serioasă și a durat ceva. Cu tot felul de măsurători. Lucruri noi pentru mine, toate. La Budimex intram într-o cameră întunecoasă, doctorița se uita la ochii copilului prin diverse lentile și gata. Cinci minute. Aici au testat tot felul de lucruri. Cum vede cu ochelari, fără, dacă vede 3D, cum vede cu ochelari speciali, care arătau foarte steampunk și la care se adăuga câte o lentilă până când vedea fii-mea pisica, avionul, bărcuța și mașinuța. Pe urmă, dioptronul. Înainte de picături și cu picături în ochi. Adică de două ori. Ca să fie corect. Ca să fie măsurătorile sigure. Asistenta care s-a ocupat de treaba asta e atât de drăguță și de caldă încât fii-mea și-a învins frica de măgăoaie și s-a uitat în ea. Cum am zis, chiar de două ori!

La final, am vorbit cu doamna doctor. Doamna doctor Andreea Ciubotaru, să nu faceți vreo confuzie. Atât de mult nu am vorbit niciodată cu un doctor, vreodată. Pur și simplu, mi-a explicat despre ce e vorba, ce e de făcut, ce știe sigur că se poate face, ce trebuie să mai vedem și așa mai departe. Nu-s obișnuită să îmi răspundă un doctor la toate întrebările – la un moment dat nu știam ce să mai întreb. Nici nu mai era nevoie să întreb mare lucru, pentru că primisem deja atâtea informații!

Am făcut noii ochelari, care difereau total de ce avusese copilul pe nas aproape doi ani și jumătate, urmând să-i poarte patru luni, până la consultația următoare. A, și să nu uit – consultația a costat 150 de lei. Atât. Iar ochelarii au costat cât costă ochelarii peste tot, în funcție de lentile și rame.

Și, surpriză! Din momentul în care copilul meu a primit noii ochelari (acum patru luni), lucrurile s-au schimbat brusc. Copilul meu, care mergea ca pe ouă, a căpătat siguranță. A început să urce și să coboare scări. A început să alerge. A început să se cațere. A început să țopăie. A început să coloreze fără să mai depășească contururile și chiar să deseneze litere! Și credeți că a mai trebuit să mă lupt cu ea să poarte ochelarii? Nu, pentru că de data asta a vrut să-i poarte.

Copilul meu, cu ochelarii noi, a început să vadă! A trăit cinci ani într-o lume blurată, cu contururi duble, fără adâncime. Imaginați-vă chestia asta… vreme de cinci ani. Așa:

Cam așa vedea fii-mea... sau poate și mai rău.

Cam așa vedea fii-mea, față de cum e normal… sau poate și mai rău.

Iar ieri am fost la consultația de patru luni. Credeți că a durat cinci minute, ca la Budimex? Nu! A durat vreo două ore jumate. La fel, măsurători serioase, cu tot felul de device-uri și prin tot felul de metode. Cu răbdare și zâmbetul pe buze.

Și pronosticul?

Este posibil ca, peste un an, un an și jumătate, strabismul fetei mele să fie corectat. La timp, pentru că atunci va merge la școală. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam în continuare la Budimex. Și nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă cu ochii acelor copii ai căror părinți nu află că există clinica oftalmologică Infosan.

Prin urmare, iată că scriu un blogvertorial. Plătit. Plătit, dar nu cu bani, ci cu profesionalism. Plătit cu vederea redată copilului meu.

Și, dacă știți pe cineva care are un copil cu probleme la ochi, orice fel de probleme și oricât de mic, dați-i linkul către site-ul clinicii: http://www.infosan.com.ro/. Să nu piardă vreme. Să nu caute aiurea.

Despre deadline-uri, procrastinare și priorități

Procrastination. Cuvântul ăsta e absolut genial în engleză, pentru că în definiția din limb română procrastinarea are și o doză de lene și nu este întotdeauna cazul. Procrastination înseamnă – de fapt – doar întârziere, iar motivul poate să fie și lenea, dar poate să fie orice altceva. Procrastination e un cuvânt cu totul fantastic, pentru că descrie perfect felul în care faci orice altceva când nu vrei să faci ceva anume.

Cred că procrastinarea trebuie redefinită și în dicționarul românesc. Pentru că, adesea, cel mai adesea, din pură procrastinare, reușești să faci chestii nemaipomenite, pe care altfel nu le-ai face pentru că pur și simplu, nu ai chef de ele. Iar lipsa de chef nu e lene, e doar lipsă de chef.

Exemple?

Procrastinare e și atunci când am de spălat trei maldăre de țoale și prefer să lucrez ca o workoholică până la 12 noaptea, decât să mă duc și să înfund mașina de spălat cu rufe și să apăs un buton. Cum, prefer să muncesc pe plantație, decât să apăs butoane? Da, pentru că după o oră de la butonul ăla vine adevărata oroare. Întinsul rufelor pe balcon, pe ger, asta este. Normal, pentru că e de 1000 de ori mai plăcut să desenezi (sau să scrii) decât să stai să iei rufa udă, să o întorci pe față, să o prinzi meșteșugit de capete și să te întinzi la sârma aia nesuferită și să prinzi rufa cu îndemânare, în așa fel încât să nu se șifoneze prea tare la uscat. Și după uscat, vine călcatul. The horror. Chestie pe care nu o fac, oricum, niciodată. Jur că am călcat doar de trei ori în viață și, dacă ești genul care crede că hainele arată mai bine călcate și dezaprobi cu nasul ușor încrețit părerea mea despre călcat, doom on you!

Procrastinare este chestia care se întâmplă când te apuci să faci curat în casă sau la birou, deși în mod normal nici după asta nu te dai prea în vânt, numai pentru că ai un deadline a doua zi și nici grafica (sau scrisul) nu mai e așa o plăcere sub presiune.

Procrastinare e și atunci când lucrezi toate, dar absolut toate proiectele mici, multe și mărunte, numai pentru că încă nu știi de unde să apuci fix proiectul prioritar și nu-ți vine să începi, deși e clar că, odată pornit (și dacă nu-i copilul prin zonă, să te întrerupă de o sută de ori pe oră) intri în starea de flow (flux) și te trezești că e seară, n-ai mâncat, nu mai vezi prea bine la distanță, dar ești aproape gata cu o chestie de care ți-era teribil de teamă că n-ai s-o poți duce până la capăt prea ușor. În final te apuci și de proiectul care generează anxietate (nu de alta, dar ai deadline) și îl dai gata și pe el. Și uite câte faci numai pentru că întâi n-ai chef și apoi intri în panică, fiindcă n-ai avut chef!

Bine. Acum, că am schimbat definiția (exact, noi, procrastinatorii, nu suntem neapărat leneși!), trebuie să vedem și cum facem ca să facem ce e de făcut, totuși. Adică postarea asta are nevoie de o concluzie, dar nu am s-o scriu eu, pentru că a scris-o altcineva înainte și a luat un Ig Nobel pentru asta. Este vorba de John R. Perry, prof universitar la Stanford, iar eseul salvator este aici: How to Procrastinate and Still Get Things Done.

Facebook: ce faci când te-ai desprietenit de careva

Odată și-odată tot o să fii în situația asta ingrată. Mai greu e prima oară, pe urmă te obișnuiești. Ideea e că nu dai cuiva „unfriend” neapărat pentru că te-a supărat cu ceva, ci pentru că, adesea, n-ai idee cine e, nu ai interacționat defel cu persoana în cauză și chiar vrei să ai mai puțin zgomot pe zid. Ăăă… wall. (Nu pot să-i zic „perete„, mă enervează)

Eu una, nu dau o ceapă crăpată de sapă pe un „unfriend” pe Facebook.

Problema e că sunt caraghioși care se supără pe unfriendurile astea, mai ceva ca de o despărțire pe bune.

Și sunt și unii care văd faza în timeline-ul tău înainte să apuci să o ștergi de acolo și își zic în barbă: iete, mă, l-ai supărat pe cutare. Ce nașpa trebuie că ești! Iar cutare n-a făcut altceva decât să-și curețe listele de oameni pe care nu-i știe, cu care naiba știe când o fi schimbat o vorbă sau două pe wall-ul altui amic, nici ăla foarte apropiat, acum doi ani. Sau: „băi, ce bestie, l-ai scos pe X din listă!” Iar X e foarte posibil să fie foarte haios și de treabă în viața lui și cu prietenii lui, dar ție nu-ți spune nimic interesant pentru tine, plus că nici nu prea interacționați, din lipsă de preocupări comune. La ce să-l încurci cu status update-urile tale? La ce să te încurce cu ale lui? Unfriend și gata!

Așa că, trage aer în piept și fă curat în listă.

Ce poate să se întâmple? Păi, în primul rând, nimic. Unii sunt la fel de nepăsători ca mine. Ar merita să le dai „Add as friend” la loc, numai pentru calitatea asta excepțională de a fi chill. Sau nu-și verifică Timeline-ul. Sau sunt așa de orgolioși, încât bombăne înciudați și jură să nu mai vorbească niciodată cu tine și te trec într-un carnețel cu coperți negre sau în Evernote, ca să nu cumva să uite. Ideea e că nici nu contează de ce nu reacționează la unfriend – ai scăpat de ei din listă și gata.

Pe urmă ce ce mai poate întâmpla? Păi, cazul cel mai rău. Adică mesaje supărate ale unora pe care nu-i știi, dar care se vor simți foarte jigniți că i-ai unfrienduit. Compune-ți de pe acum un mesaj împăciuitor, gen „frate, nu știu cine ești, zău! Dacă ne știm pe bune, amintește-mi, că-s bătrân și am mintea lui mamaie!„. Și omul fie nu mai zice nimic, caz în care e bine, ori zice că te știe de la ziua lu’ sora lu’ Gică, ăla cu care ai lucrat o zi la un proiect în liceu și care a zis că ești băiat fain sau fată de treabă. Aici ai două variante – îi dai add la loc (și ăla dă ignore, ha, ha!) sau zici că nu-ți amintești, da’ poate vă mai vedeți la ziua lu’ Gică și o lași așa. Și e bine.

Dacă omul o ia razna și te ia cu chestii urâte, îi dai block și ai scăpat de el de tot. Iar dacă nu-l mai vezi și nu te mai vede, ce mai contează? În afara accesului pierdut la profilul tău, el n-o să aibă vreun indiciu că l-ai blocat, dar e plăcut să te gândești că o să vorbească singur o vreme, până îl ia plictiseala.

Curăță timeline-ul după fiecare unfriend, dar și săptămânal sau lunar.

Că, na, Zuckerberg este un fan împătimit al ciorapilor purtați cu care îi urez să-și facă ceai de fiecare dată când mă face să pierd vremea la el în site, în loc să-mi văd de ale mele. De ce să faci curat în Timeline? Crede-mă că e că e absolut plicticos să găsești ca „story„, la loc de cinste, cu cine s-a împrietenit și desprietenit careva și când. Eu intru pe Timeline-ul cuiva ca să văd ce învârte, nu ca să văd cui a cerut prietenia. Și nici ca să văd pe cine a scos din listă. Că nu mai suntem plozi de-a șaptea.

Și gata.

4 motive pentru care e bine să te aprovizionezi săptămânal

A pus ceva mai devreme @piticu21 o poză pe Twitter, cu un nene care umpluse banda la un supermarket, cu o grămadă de produse, toate câte două, trei din fiecare sortiment. I-am zis că e cârcotaș, că poate-și făcea omul aprovizionarea periodică și s-a nimerit să fie tocmai pe freezing rainu’ ăsta, în plin breichiniuz. Iar Piticu’ m-a întrebat dacă e mai ieftin așa sau e mai bine să mergi să iei ce ai nevoie, când ai nevoie.

E mai ieftin așa. Din mai multe motive.

1. Faci un singur drum.

Un singur drum înseamnă economie de timp și de benzină. Dacă pleci de la supermarket cu un căruț plin pierzi două ore și măcar un litru de benzină. Dacă pleci doar cu o punguță, consumi o oră și măcar litrul ăla de benzină. Ca să duci acasă în punguțe echivalentul căruțului plin, înmulțește ora + litrii de benzină (după cazul tău) cu numărul de drumuri (măcar vreo zece) și ia-te cu mâinile de cap. Mai bine faci altceva cu zece ore din viața ta și mai bine îți cumperi ceva din banii aruncați pe atâta benzină (plus că poluezi! Și uite ce încălzire globală avem, din cauza ta! 🙂  🙂  🙂 )

Iar dacă zici că nu consumi benzină, că pentru o punguță te duci la magazinul de cartier, rămâne valabilă chestia cu alea zece ore (hai, cinci, dacă îți ia numai o jumătate de oră toată treaba, deși clar nu are cum să fie așa!)

2. Nu cheltuiești aiurea pe adaosuri comerciale mari.

La magazinul de cartier (mă refer la marketuri, cum sunt Carrefour Market și Nic, nu la buticuri) găsești cam aceleași chestii ca în super și hypermarket, dar prețuite cu câte un leu, doi, în plus. Și cincizeci de bani contează, dacă îi aduni unul peste altul într-un an. Eu am făcut un calcul de scoțian și mi-a dat că, în condițiile în care m-aș păcăli cu ~3 lei pe zi, aș pierde cam 50-60 de euro la trei luni, dacă aș cumpăra așa. Pe banii mei mă distrez numai eu, deci aș prefera să cheltuiesc altfel 200 de euro pe an.

În plus, la super și hypermarketuri sunt tot soiul de oferte 2 + 1, la produse pe care oricum le folosești, deci oricum le-ai cumpăra. De ce să nu iei mai ieftin, dacă tot vrei produsul și îl cumperi de obicei? Eu cumpăr așa chestiile neperisabile – de la săpun, șampon și detergent la conserve și chestii congelate.

Atenție, însă! Dacă „profiți” de ofertele perisabile, poți să ai un fals avantaj – de fapt, ori consumi mai mult decât ai consuma în mod normal (și te îngrași), ori arunci surplusul (deci cheltuiești mai mult și total aiurea). În cazul chestiilor perisabile, poți să iei la ofertă 1 + 1 sau 2 + 1 numai ceea ce știi că oricum consumi repede sau ceva ce se poate congela sau prepara ca să țină. Și numai dacă știi că ai timp să te ocupi!

3. Ai totul la îndemână

Cea mai enervantă chestie pentru mine este să mă apuce pofta de ceva bun și să am toate ingredientele, în afară de unul. Și să am de ales ori să nu fac minunea aia bună de care mi-e poftă, ori să mă trag la țol de stradă și să mă duc până la magazin să cumpăr „piesa” lipsă. Și cel mai teribil e când se întâmplă chestia asta și e trecut de zece seara, iar marketurile de cartier sunt închise și nu pot merge pe jos și trebuie să încing mașina și să bat drumul până la Real (la care se adaugă punctul 1). Așa, cu toate cele la îndemână și dacă știi să planifici (eu sunt fenomenală la chestia cu planificarea), nu trebuie să ieși din casă când nu ai chef. Faci shopping la cămară și ai rezolvat problema.

4. Eviți să cumperi în plus

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt tentată să nu ies dintr-un magazin doar cu un produs într-o plăsuță. Plec, să zicem, după un pachețel de unt și ajung acasă cu unt, sirop de arțar că s-a terminat și uitasem, suc de mere că o să vrea aia mică, Pepsi Max că ăla de acasă e pe terminate, o jucărică drăguță, că uite ce haioasă e, o legătură de mărar că voiam să fac o mazăre mâine și să nu mai scot din congelator și tot așa. Sirop de arțar nu-mi trebuie neapărat, mai aveam suc de portocale, trăim mai sănătos dacă nu bem Pepsi, ci apă plată (de care avem destulă!), fii-mea are și așa suficiente jucării, de calc pe ele, iar mărar – da! – am în congelator. Rezultatul? Exact, cumpărături aiurea.

Există doar două probleme cu stilul ăsta de a face aprovizionarea.

Le-am menționat, în treacăt, mai sus: produsele riscă să se strice / să nu fie folosite și să fie aruncate (adică, bani aruncați) sau, ca să nu se întâmple treaba asta, consumul produselor poate crește, deși nu e necesar.

Totuși, cu planificare adecvată, se pot evita genul ăsta de capcane.

Eu întâi am colecționat bonurile pe o lună, am calculat ce am aruncat și ce am folosit, ce nu mi-a ajuns și ce mi-a prisosit și apoi am împărțit produsele pe timp de consum (perioada în care se termină un pachet). Apoi, în funcție de cât sunt de perisabile/stocabile am făcut o listă cu chestii de aprovizionat lunar și cu chestii de aprovizionat săptămânal. Nici nu-mi mai trebuie lista acum, de ani de zile practic metoda și e reflex! Mai apar drumuri ocazionale pentru lucruri neprevăzute (vreo poftă mai specială, petreceri etc), dar sunt excepții, nu regulă!

Astea fiind zise, distracție plăcută la cumpărături și nu vă lăsați păcăliți de superoferte! Profitați de ele și nu le lăsați să profite ele de voi!