Perspective

Jurnalul unei femei din paleolitic: „Ce bine, azi am găsit o banană şi trei nuci! Prânzul este asigurat!“

Jurnalul unei femei din vremuri moderne: „Ah, iar trebuie să bag fructe. Of. O banană? Îngraşă!“

Că tot vorbeam de schimbat chestii…

image

Şi da, e OK să te simţi din când în când descurajat/ă, obosit/ă, frustrat/ă. E OK să simţi tot ce simţi, cu condiţia să continui să schimbi ce ai de schimbat, cu condiţia să nu te opreşti din drum decât cât să respiri, să te odihneşti puţin şi să prinzi puterea de a merge mai departe. Puterea de a merge mai departe, asta vă doresc tuturor celor care acum vă trageţi sufletul şi vă simţiţi obosiţi de cărat pe munte un bolovan care tot alunecă spre vale.

O postare plătită…?

Povestea cu banii din blog e antică (de pe vremea când blogosfera a început să miște și profitabil, nu doar spre calmarea dracilor cotidieni), iar eu sunt sătulă de discuția asta – cititorul de bloguri nu e tâmpit și își dă seama dacă o postare e plătită (și deci e reclamă) sau dacă bloggerul scrie despre ceva pentru că așa simte el. Nici bloggerul nu e tâmpit și își dă și el seama că, dacă postează numai blogvertoriale, cititorul se sastisește și pleacă pe alte meleaguri online – lac este, sunt și broaște cât cuprinde.

Așa că blogosfera se autoreglează, indiferent de părerea celor care protestează împotriva postărilor plătite și nesemnalizate ca atare sau a celor plătite în general.

Autoreglarea și aici, ca și în piața old-school, este bună.

Acum o să vă întrebați care e treaba cu postarea asta. De ce m-am apucat să scriu despre postările plătite și cele neplătite?

Simplu. Pentru că am să scriu imediat și eu una. Plătită. Și încă plătită cu vârf și îndesat, dar nu cu bani, ci cu profesionalism. Și pentru că, trebuie să recunosc, genul ăsta de plată obligă teribil. Pur și simplu, sunt nevoită să scriu despre asta. Pentru că e posibil să-i ajute și pe alții și poate mai din timp decât m-a ajutat pe mine.

Curioși? Până diseară aflați despre ce e vorba.

Pasiunea știrii

 

Fără să fiu vreodată cu adevărat în breaslă, ani de zile am trăit o stare pe care aș vrea s-o numesc „pasiunea știrii„. Curiozitate? Nu numai. Nu era doar o dorință de a ști și nici nu se oprea la o dorință de a scrie un comentariu după. Era, pur și simplu, o stare de atenție complet orientată pe tot ce se se întâmpla aici și aiurea, ceva care include toate cele de mai sus și ceva pe lângă. O stare de atenție pe care arareori o găseam la mine pentru altceva.

De ce „pasiunea știrii” la cineva care o consumă, nu o produce?

Poate și pentru că „a ști” îți dă un sentiment de control – dacă știi, deja te-ai orientat, poți deja să gândești o strategie oarecare, te simți (ești sau nu ești) cu un pas înainte, nu te prind evenimentele nepregătit, nu te ia revoluția ca din oală, nu te surprinde vreo lege tâmpită fără un plan. De exemplu.

Poate și agitația pe care o simți la toți oamenii de presă și, mai nou, la bloggeri. Sentimentul ăla că s-au dat jos din pat la trei dimineața, când tu dormeai tun, numai ca să ajungă în Cuca Măcăii și să se bage în apă, cu cizme hilare de cauciuc în picioare, numai ca tu să ai, la opt, când tocmai te-ai spălat pe dinți și zapezi cu o cafea în față, motiv să te oprești la un canal anume. Sau să ciulești urechea, în timp ce tragi de volan prin intersecții și pândești semaforul să se facă dracului verde, că întârzii la birou. Sau să zăbovești un pic în holul firmei, rezemat de perete, cu ziarul în mână, înainte să-l arunci la gunoi sau să-l lași secretarei. Atâta muncă și alergătură pentru câteva secunde, un glorios minut de atenție din partea mea, Cititorul, Ascultătorul, Telepectatorul.

Poate și pentru că știrea îți dă motiv de vorbă, de comentarii, de lamentări și de vărsare a nervilor pe un blog, de exemplu. Terapie.

Iar culmea stării ăsteia a fost în 2008, când scriam pe un blog, altul, pe care îl începusem într-o doară prin 2007 și de care mă legasem așa de bine, că scriam zilnic despre tot ce îmi trecea prin cap, prin viață, prin ecran și prin tastatură. L-am abandonat acum trei ani – nu mă întrebați de ce, că nu vă spun – și nu știu dacă am să reîncep vreodată să scriu acolo. Deși, uneori, mă tentează.

Ce s-a întâmplat însă cu „pasiunea știrii„?

Printre altele, și asta – chestie veche, deci – m-a dus la școală. Nu voiam să intru neapărat prea adânc în povestea cu știrile, pentru că aveam treabă cu domeniul conex (PR-ul), dar m-am bucurat că am găsit un loc unde le puteam avea cam pe toate. Adică un an jumate de joacă legat de știre, teoria ei și tot ce se leagă de asta și încă un an jumate de PR. Da, polul opus.

Dar după ce am intrat în burta știrii și am văzut ce e acolo, ceva s-a stricat. S-a rupt. După ce am trecut în zona cealaltă, PR-ul, elasticul era deja întins și a pleznit. Brusc, am realizat că știrile sunt toate la fel și că până și cele azvârlite pe ecrane, în aer și pe coli din comunicatele de presă sunt la fel. Am realizat că una recomandă școala ca sumă de bune practici, alta se face în realitate, cel puțin în spațiul nostru balcano-corcit și plin de specialiști cu tichii colorate, ieșiți de niciunde, ca ciupercile după ploaie. Numai la noi găinile nasc pui vii și Mirela e și vânzătoare și cumpărătoare și bugetară în același timp, mai ceva ca pisica lui Schrödinger. Numai la noi apar pe te miri unde recenzii bune la produse proaste. Sau poate numai la noi sună așa de rău limba atunci când enunță tâmpenii – poate numai româna e în stare să dea totul pe față printr-o simplă exprimare din care sar așchii publicitare. Că citesc destule și pe site-uri de limbă engleză și parcă nu e așa de rău.

Cert e că am început să spun exact ce urmează să spună știrista la TV și cum se termină fraza pe care o începe. Citesc titlurile ziarelor și arareori dezvoltarea subiectului îmi aduce vreun ceva nou sau măcar util. În ultima vreme, nici nu mă mai obosesc. La ce bun? Pot să scriu știrile chiar eu și să las spații de umplut cu nume, date și variațiuni pe aceleași teme. Mereu, mereu aceleași. Aceleași știri, aceleași reclame, același lătrat. Înnebunesc de plictiseală. Pasiunea știrii a murit fără glorie, ca baba de la trei, care a fost o ilustră necunoscută… artistă.

Și ce e mai trist e că și blogurile au început să „sune” la fel. De când? De cum s-au strecurat publicitatea și PR-ul, adică banul, în scriitura online. S-au certat ei bloggerii cu jurnaliștii ce s-au certat, apoi apele s-au liniștit și, cu mici excepții, tot acolo suntem. Vine o firmă, dă un ban, articole se publică. În offline și în online, cam la fel. Diferența e în tonalitate, dar și acolo încep să simt suferința de a scrie ceva în care cel care scrie nu prea crede. Sau încercarea de a stinge disonanța cognitivă în cel mai clasic mod cu putință – fake it till you make it, vorba americanului. Așchii.

Și nu mai pot citi. Nu mai pot auzi. Nu mai pot vedea. Trec zile în șir fără telvizor. Nu am mai citit un ziar de câțiva ani. Nu ascult radio.

Concluzia? Eu am o concluzie (nu și o soluție), dar sunt curioasă ce credeți voi.

 

Cum să aduni semnături

Scriu chestia asta pentru că eu sunt de obicei prietenoasă cu cei care adună semnături pentru diverse cauze. Şi sunt aşa chiar dacă nu sunt de acord cu povestea pentru care sunt adunate semnăturile (caz în care nu semnez, zic mulţumesc şi plec). Sunt prietenoasă, pentru că ei fac ceva pentru chestiile în care cred şi pentru că ştiu cât e de greu să stai în picioare o zi întreagă, cu nişte foi şi un pix în mână, spunând acelaşi şi acelaşi text şi dând de tot soiul de oameni, unii OK, alţii de-a dreptul agresivi.

Dar ieri n-am fost prietenoasă. Pentru că băieţii care voiau semnătura mea parcă făceau înadins să n-o primească. Parcă făceau înadins un fel de „Top cinci tâmpenii pe care le poţi face când vrei să aduni semnături, în aşa fel încât să nu aduni semnături”.

1. Se proţăpeau în faţa oamenilor care treceau pe lângă ei şi le băgau sub nas hârtiile de semnat. Aşa ceva nu se face! Dacă mă grăbesc, mă ţii din treabă şi mă enervezi – nici nu semnez şi ai şi pierdut cu mine timp pe care l-ar fi putut folosi „agăţând” pe cineva care nu se grăbea.

2. Pe hârtii nu era trecută clar cauza pentru care adunau semnăturile. Nu văd din prima ce vrei, nu semnez. Şi nu, nu am timp să stau să-mi explici.

3. Nu aveau trei vorbe clare despre ce era vorba. Dacă nu-mi spui „semnează pentru balene!” (sau legalizarea somnului pe lună sau orice altceva zice cauza pe care o susţii), m-ai pierdut de muşteriu, garantat.

4. Foile cu semnături aveau pe ele numai nişte tabele. Nu aveau şi un antet, care să mă asigure că nu semnez pentru salvarea vrabiilor, iar semnătura mea să ajungă de fapt în vreun dosar pentru schimbarea Constituţiei în aşa fel încât să permită realegerea lui Băsescu preşedinte. The horror.

5. Tabelele păreau să aibă prea multe coloane. Să-mi dau numele, CNP şi semnătura să zicem că e OK, dacă am încredere în organizaţia care adună semnăturile şi chiar cred în cauza pentru care se zbate, dar să dau şi adresa şi numărul de telefon… nu, asta nu. E cam mult.

Astea fiind zise, trebuie să mai adaug că, evident, nu am semnat şi nici nu ştiu pentru ce adunau băieţii ăia semnături. Sunt curioasă încă… pentru că, după ce mi-am terminat treaba şi graba, când am trecut iar pe acolo, nu mai erau. Poate aş fi semnat totuşi, dacă era o cauză bună.

Reţete?

Cum am fereastra de care ziceam, stau şi cuget (ce altceva să fac?) şi, eu când stau şi cuget, mă trezesc cu revelaţii sau măcar idei. Iar ideea de acum se leagă de reţete. Orice alte reţete decât cele culinare. Şi mă gândesc dacă e, cu adevărat, nevoie de reţete. Dacă nu cumva reţetele, ca suită de proceduri / paşi pentru succes într-un domeniu oarecare, nu sunt decât felul în care cineva – vorbitorul, scriitorul – face lucrurile. Şi îi ies.

Dar… Oare funcţionează reţetele pentru orice persoană şi situaţie?

Sau povestea cu reţeta este doar un pretext pentru oamenii de succes să vorbească şi pentru începători să capete încrederea de a face ceva în direcţia dorită (pentru ca, apoi, să afle că-şi pot alcătui propriile reţete)?

Nu cumva reţeta împiedică, într-o oarecare măsură, curajul de a crea ceva nou, de a improviza, de a căuta propriul drum, încă de la început?

Nu cumva ne-am obişnuit prea mult cu reţete? Poate ar fi momentul să mai şi încercăm pe cont propriu, altfel decât calea bătută, altfel decât acel „aşa se face”. Poate am obţine ceva nou, ceva deosebit, ceva despre care să putem vorbi altora.

Poate am face şi noi reţete.

(Dacă-s puţin incoerentă, am o scuză: scriu într-un hol rece, am degetele înţepenite şi scriu pe telefon…)