Unde călărești în București?

Am tot auzit că echitația este un sport terapeutic, care educă atenția, învață copilul să fie disciplinat și responsabil, dar au trecut anii (cu o mulțime de chestii mereu urgente, mereu de rezolvat) și n-am apucat să caut locul ideal pentru asta. Dar, cum toate par să se întâmple oarecum la timpul lor, am ajuns la Amazon Horses, un centru de echitație în București, la intrarea în Otopeni.

image

Este incredibil ce schimbare imensă se petrece atunci când copila e pe cal. Pur și simplu, devine o amazoană sigură pe ea, cu un zâmbet cât toată fața și o atitudine de învingător. Este incredibil cum schimbarea asta se păstrează și după ședința de călărie. Pur și simplu, copilul învață călare că poate, că e capabil, că stăpânește ceea ce i se întâmplă.

image

Iar sentimentul ăsta o îndeamnă să exploreze, să caute singură răspunsuri, să ia decizii și să facă lucruri noi.

Așa că sunt hotărâtă. O să meargă toată vara la călărie. Și facem cumva să meargă și la iarnă.

A murit Papa la Şoni

Vama a murit acum câțiva ani. Papa la Şoni avea crăpelniță ca la tata acasă, cu zemuri condimentate rare, dar gustoase, și atmosferă mișto. Erai fript de soare și mort de foame, veneai la Şoni, luai pâine și farfurie și primeai un polonic de bun, ca-ntr-o familie numeroasă – după ce-ți așteptai rândul, cuminte, la coadă. Fierbeau ceaunele zilnic și mâncai ce se găsea în inspirația lui Şoni și era omul acolo, vorbeai cu el, veneai și a doua zi, de drag.

Locul ăla s-a dus dracului anul ăsta, ca multe chestii prin Vama Veche. S-a mutat unde era acel împinge-tava cunoscut drept „Roata”. Și s-a mutat doar cu numele. A dispărut Şoni și mâncarea lui și au rămas tăvile și niște chestii grețoase și un loc neaerisit și gol, în care nu poți lua un suc, că „n-au rest, iar în barul de lângă nici atât.

Serios. Arată așa:

image

Și așa:

image

Și, de afară, așa:

image

Și ce să mai spun altceva, decât că am plecat dezamăgită, însetată și flămândă.

RIP Papa la Şoni.

A, și RIP La Pirați, că tot mor toate cele prin Vama asta pe care au transformat-o, treptat, în Vamaia.

Cum o fi, oare?

Zile obositoare. Mult, extrem de mult de muncit. Când e așa, nu-mi mai vine să fac nimic. Dar nu am cum. Foame mi se face, copilul trebuie hrănit, haine curate trebuie să aibă.

Și mă gândeam… cum o fi, oare?

Să-ți facă mama mâncare.

Să vii acasă după muncă, lihnită de foame, iar în casă deja să miroasă a ciorbiță bună și a tocană sau altceva ce numai mama știa să facă? Îmi amintesc, vag, și știu că era bine. Și că nimeni, niciodată, nu va mai face asta pentru mine.

Să-ți facă mama curat.

Am un prieten care locuiește singur. Uneori, vine maică-sa și îi face curat. El nu-i mulțumit, logic, nu? Îi deranjează lucrurile. Exagerează cu ordinea. Nu face cum îi place lui. Și mă gândesc: mofturi! Cum ar fi, oare, să vin acasă obosită și să găsesc casa lună, niciun vas în chiuvetă, rufele spălate, călcate și puse frumos prin dulapuri? Și o veșnică boscorodeală: „fără mine, te mănâncă câinii! Nu ești niciodată ordonată, cu cine-oi semăna?” Nu m-au mâncat câinii încă, mamă… Dar nici simplu nu-i…

Să stea mama cu pruncul.

Să vrei într-o zi sau în zece sau în cincizeci de zile la rând să nu fii tu aia care se scoală devreme să pregătească copilul de școală. Să te cari la bere seara, ca la douăj’ de ani, fără grijă și fără plan. Să știi că e mereu cineva la dispoziția ta, că poți să suni noaptea sau ziua și vine la tine. Și să nu o împarți cu nimeni. Să fie doar a ta, oricând. Cum o fi, oare?

Să ai cu cine vorbi orice.

Fără teamă c-o plictisești. Fără gând că nu te înțelege. Fără ocolișuri politicoase și fără sentimentul că orice ai spune, oricui, ești singură ca un câine lăsat legat de un par, în pădure.

Cum o fi, oare?

Calul ăla

Știi tu calul ăla?
Singurul alb din herghelie.
Și după ploaie, nu-l mai recunoști, că s-a tăvălit cu copitele-n sus, prin mocirlă.
Calul ăla, de care te apropii încet, într-un an.
Sau în zece.
Și care-ți miroase palma cu neîncredere.
Și care te mușcă îndată.
Și care fornăie circumspect dacă vrei să-l atingi.
E calul ăla pe care nu poți pune şa, dar pe care poți să-l călărești pe deşălate, când fug în urma ta lupii.
Sau când fugi după nori.
Dar te azvârle dacă-l plezneşti.
Dacă-i pui ham sau căpăstru, lovește în aer și se trântește pe jos.
Cu tine cu tot.
Calul ăla.

Trebuie să reînvățăm să ne gândim la alții

Serios, trebuie.

Facem un milion de chestii când ne vine și cum ne vine. Nu știu dacă – cel puțin la noi, în România – de vină e internetul, cu viteza lucrurilor devenită razna și conectarea asta permanentă, sau economia de piață. Pe asta din urmă a trebuit s-o deprindem autodidact,  după ce am dat cu plumbi în comuniștii din capul monstruozității de sistem în care ne-am bălăcit – unii mai mult, alții mai puțin, după vârstă și baftă.

Tind să cred că e un pic din amândouă, dar mă uit la vecini și constat că net au și austriecii, de pildă. Iar ei închid toate mustăriile de Sărbători, duminica și în fiecare zi după o oră anume. Mai găsești câte un nonstop sau câte o tonetă care vinde street food, cu patron arab sau chinez și cam asta e tot. Și spaniolii au net, dar nu poți lua tutun de oriunde în zilele libere (duminica, de exemplu, găsești țigări doar la automatele din baruri). Și norvegienii au, și tot închid tot după ora aia, seara.

Îmi amintesc că, în urmă cu vreo… să tot fie vreo 17 ani, am fost în Frankfurt. Cu treabă, în delegație. Și m-a șocat o chestie. De atunci. Oamenii ăia veneau la birou la 9 fix. Luau toți o gustare la 10 jumate, până la 11. Luau prânzul la 12:30, până la 13:00. Plecau acasă la 17 fix. Nicio secundă mai devreme sau mai târziu. Toți odată. Nu aveau program de lucru de 8 ore, ci stăteau la birou 8 ore, în care aveau două pauze sfinte, de câte 30 de minute. Nimeni nu suna în timpul ăsta. Nimeni nu deranja pe nimeni de la pauza de cafea sau de la cea de prânz. Nimeni nu avea urgențe peste program. Nimeni nu avea urgențe în weekend. Și e vorba despre Germania, unde, nu-i așa, un stereotip cu rădăcini în realitate zice că treburile merg unse.

Și ei au net acum și cred că lucrurile merg la fel ca acum 17 ani. Adică bine, și cu respect pentru OM.

Deci la noi asta lipsește. Nu-i netul buba, ci modul în care, din teama de a nu pierde business (am auzit oameni exprimând asta exact așa), nu ne respectăm pe noi înșine. Prestăm la orice oră și pe orice bani, tăcând mâlc la orice pretenții. Pe de o parte. Pe de alta, sistemic, ne-am obișnuit să vrem ceva acum și în secunda aia să se întâmple. Să ne trezim la 3 noaptea că vrem pepene, ca-n bancurile cu gravide, și pepenele să ne aștepte la nonstop. Să sunăm furnizorul la cinci jumate seara sau sâmbătă la 8 dimineața și la șase sau la 9, cel târziu, să execute comanda.

Greșit. Teribil de greșit.

De aia sunt străinii senini și trăiesc și mai mult. Sau, în fine, și de aia.

Je suis humain

image

„Vă lamentați atâta cu caricaturiştii ăia obsceni și nu ziceți nimic de cei 2000 masacrați în Nigeria!”

„Je ne suis pas Charlie. Nigeria trece neobservată; n-ați zis nimic când au răpit și violat 300 de fete…”

Iată două explicații – fără patimă, doar explicații, nu argumente – pentru diferența de reacție între măcelul din Nigeria și crimele din Franța:

1. În Nigeria, scelerații ăia omoară la grămadă, într-un mod și pentru o idee la care suntem (din păcate, dar omenește), desensibilizați prin supraexpunere.

Uciderea jurnaliștilor este un atac cu o formă nouă, care lezează o valoare esențială în plus față de aceea – la fel de esențială – a vieții umane: libertatea de expresie. De aici, reacția aparent disproportionată.

Cu alte cuvinte (chiar cu precedentul Theo van Gogh), încă nu ne-am obișnuit să fim omorâți pentru ce scriem / desenăm și încă nu ne vine să credem că e posibil și că suntem în pericol.

2. Franța e aici, Nigeria e acolo.

Şocul e mai mare când nenorocirea e mai aproape. Când e departe, suntem cel mult indignați, întristați, dezgustați. Când e aproape, realizăm că suntem și noi în pericol, că și despre noi e vorba.

Nu înseamnă că nu ne pasă, ci că nu putem să simțim dimensiunea unei tragedii îndepărtate. E omenește, pur și simplu.

Cu alte cuvinte, nous sommes Charlie, Ahmet, la Nigérie… et humains aussi. Doar că reacționăm diferit în situații diferite.

În orice caz, eu sunt tristă. Din ce în ce mai mult, mă dezamăgește lumea în care trăim. Evul Mediu nu-i așa departe pe cât avem impresia că este, Hypathia e Malala, Inchiziția n-a murit, doar că se cheamă ISIS, Boko Haram și Al-Quaeda și tot așa.

Inamicul nu este colegul care zice „Je suis Charlie” și nici vecinul musulman care își duce copiii în parcul în care îi duci și tu pe ai tăi. Inamicul este întunericul din mințile unei mari părți a omenirii. Lipsa educației. Extremismul. Fundamentalismul. Obscenitatea copilăriei petrecute cu mânuțele încărcând un AKM.

Vă rog. Nu mai spuneți că tinerii noștri sunt tâmpiți

Și nici tinerii lor. Și nici tinerii, copiii, în general.

Chiar dacă nu iau „bacul” (ca să treacă Dunărea… cred că, de fapt, vă referiți la examenul de bacalaureat). Chiar dacă vedeți pe Facebook (că ai noștri „se dau” mai puțin pe Twitter) genul ăsta de conversații, doar că pline de „k”-uri, și într-un fel de limbă română:

image

Și știți de ce?

Nu-i vina lor. E vina noastră. Da, a mea și a ta. Tu și cu mine și cu el și cu ea am vrut o țară ca a americanilor. Acum o avem, din ce în ce mai mult. Și nu ne prea place, dar nu ne dăm seama că semănăm din ce în ce mai mult cu americanii. De la economia de junglă la un sistem de sănătate care te taxează la fiecare pârț neacoperit de asigurare, la fiscul care pune majorare la majorare la taxe și impozite neplătite la vreme, la școala de stat care-ți ridică părul pe ceafă cu regulamente aproape penitenciare, cu o programă imposibilă, pe care profesorii o predau, iar copiii n-o pot fixa.

Copilul meu de clasa I are de făcut la sfărșitul anului școlar operațiuni matematice complexe, de genul: „Ion are 20 de mere. Păstrează 2 și dă câte trei prietenilor lui. Câți prieteni are Ion?” Asta înseamnă (20-2)/3=? Nu mă interesează că un copil mai răsărit o să deseneze merele lui Ion și o să facă mulțimi din ele, cu guguloaie desenate în jurul lor și o să le numere. Că tot operațiune matematică complexă este. Pentru un copil de 6-8 ani.

Noi abia făceam adunări și scăderi (fără trecere peste ordin) în concentrul 0-100.

Tabla înmulțirii? Clasa a TREIA. Acum se face într-a doua, și o tocesc copiii ca pe o poezie dadaistă, fără să priceapă nimic.

Nu pricep, li se înfundă capul cu lucruri abstracte, mult peste vârsta lor, dar sistemul trece mai departe ca ursul pe lângă câinii care latră a jale, fără ca informațiile și conceptele să aibă vreme să se fixeze.

Logic că ajung la 14-15-16-18-25 de ani cu IQ liminal. Nu că-s proști, ci pentru că noi lăsăm sistemul să se pișe pe ei ani de zile, în școala care nu poate funcționa normal, pentru că urmează programa scrisă de tâmpiți agreeați de un Minister în fruntea căruia e câte un incompetent numit de niște politicieni nesimțiți… votați de noi.

Și nesancționați.

De 25 de ani.

Dar las’ că și americanii-s proști, mai proști ca ai noștri, hăhă.