Momentul acela… când toate mamele se uită la tine cu reproş în priviri

Aşa se întâmplă de fiecare dată când fii-mea are o criză de frustrare, care durează între un sfert şi o jumătate de oră, după caz. Şi urlă cu suspine, inconsolabil, iar eu nu am ce să-i fac. Iar mamele, bunicile, toate creaturile care cresc copii obişnuiţi şi ştiu ele că o criză de plâns e sigur răsfăţ şi incompetenţă maternă, se uită chiorâş la mine.

Bunicile se simt datoare să intervină cu „ce ruşine să plângi, fetiţă mare”, la fel de eficient ca o prelegere ştiinţifică în grădiniţă. Fii-mea nu ştie ce e ruşinea, pentru că e un concept complicat, n-am ajuns până acolo. De fapt, n-am ajuns la niciun concept abstract, de niciun fel.

Mamele tac. Dar e suficient să le văd mutrele pline de dojană şi simt că-mi vine să urlu. Acum vreun an mă oboseam să le spun despre ce e vorba, dar imediat se simţeau utile şi îmi înşiruiau o sumedenie de sfaturi, niciunul la care să nu mă fi gândit şi eu înainte. Toate testate, perfecte, panaceu… pentru copii obişnuiţi.

Am obosit. Serios.

Îmi vine să-mi scriu pe mine că „nu-i răsfăţată, are o tulburare de dezvoltare”. Sau că „nu-s idioată, sunt doar mama unui copil special şi privirile voastre dezaprobatoare nu mă ajută”. De fapt, mă deprimă. Mă irită. Mă simt naufragiată, cu copilul speriat lângă mine, într-un ocean de neînţelegere. Într-un ocean de oameni normali şi complet surzi şi orbi la tot ceea ce le depăşeşte orizontul lor mic şi normal. În derivă.

Reclame