O ureche de mâță

Doișpe zile am făcut injecții cu antibiotic, subcutanat, uneia din mâțe… Și am hrănit-o ca pe curcanul îndopat și i-am dat apă cu seringa pe la colțul gurii, mililitru cu mililitru. Și am crezut că se duce.

De la o otită.

O nenorocită de otită, pe care n-am prins-o la vreme, pentru că nu se vedea nimic și pentru că mâța asta e genul care tace și rabdă ca un țăran japonez. Și am observat că ceva nu era OK abia când am văzut că-i stătea o mustață aiurea. Nu-și mai putea mișca jumătate de față, și tot nu zicea nimic, nu se vedea nimic.

Azi a mâncat singură. O să fie bine.

Ideea e că, dacă aveți mâțe, nu vă bazați pe ele să dea prea multe semne când sunt bolnave. La mâțe, semnele sunt subtile, astea-s animale discrete și știu să rabde… ceea ce nu e spre binele lor. Fiți atenți, deci, la orice mică schimbare.

La mâța asta, nu era nimic ciudat, decât că nu se mai spăla așa bine. Atât.

Anunțuri

Pisicile de la ţară sunt atât de bănuitoare!

image

Pisică de ţară cu mutră suspicioasă

Ăsta e motanul cel mic (cel mare e o bestie cenuşie) al vecinei de la ţară. Nu s-ar apropia de om nici dacă-l agăţi cu laţul şi te priveşte de parcă ai fi un soi de melc mare, semi greţos, semi periculos. Toate pisicile de la ţară au faţa asta. Alea de oraş sunt nedumerite, astea de ţară sunt deranjate şi bănuitoare. Alea de la oraş o şterg fără să ezite, astea se uită cu obrăznicie în ochii tăi şi o tulesc numai dacă dai să te apropii. Dacă doar te prefaci, nu pleacă – nu se lasă păcălite cu trucuri din astea „fumate”. Şi au toate nişte blăniţe strălucitoare şi dese.

Anotimpul cu pisici

image

E vară. Vacanţe, nu? Da! Şi pui de pisică. Puii de primăvară, născuţi acum vreo două luni, crescuţi te miri cum, prin tainiţe, pivniţe, pe sub maşini şi prin beciuri. Puii de primăvară, născuţi şi crescuţi de mâţe slăbănoage, cu ţâţe pline prin cine ştie ce minune. Puii de primăvară care acum ies să se joace şi să vadă lumea. Şi să moară, cel puţin jumătate dintre ei, călcaţi de maşini, înecaţi sau bătuţi de copiii crescuţi de adulţi fără minte sau, pur şi simplu, de foame.

Cel din poză e norocos, norocoasă adică (e fetiţă): l-au adoptat socrii mei, la casa de la ţară.

Dar pe drumul spre ţară şi dinspre…
Am văzut o grămadă de pui nefericiţi de pisică.

Unul, lângă stradă, la intrarea în Bragadiru. Se jucau cu el nişte copii. Păreau să se joace frumos. Dacă-l lasă acolo, nu cred că trăieşte multe zile. E mic şi prost şi maşinile circulă pe acolo cu viteza.

Vreo trei, pe un maidan între case, în Mihăileşti. Păreau rotofei şi nu erau în stradă.

Unul amărât, slab, în uliţă în Iepureşti, pe deal. Nu ştiu dacă se aciuase pe undeva sau nu. Mi-a zis Mamaie că sătenii au grijă de animale şi că „şi-a găsi el pe undeva”. Tot ce se poate.

Patru, grăsulii, storceau ultimele picături de lapte din mama pisică, o umbră portocalie, cu pete albe pe labe. Ăştia sunt chiar la gardul curţii lui Mamaie, deci capătă câte ceva şi nici trafic nu-i pe acolo.

Ăştia erau cei care păreau să fie bine. Restul, şapte bucăţi, zăceau lipiţi de asfalt.

De ce?

Pentru că puţini, mult prea puţini oameni îşi sterilizează animalele. Să le ţină prin case nici nu îndrăznesc să gândesc, că doar e vorba de oameni de la ţară.

Dar măcar sterilizare… Măcar atât.

Sunt atât de mulţi pui de primăvară, peste tot. Iar eu nu mai am unde să mai adun pisici. Mulţi ca mine nu mai au unde. I-am lua dar unde şi cum să-i ţinem, când avem deja animale, iar locul e limitat?

Singura şansă e sterilizarea. Şi nu doar la câini, ci şi la pisici.

Şi, că veni vorba, sunt mai puţini pui de câine anul ăsta în zonă. Mă întreb… care e explicaţia?