Broken toys for broken kids

1 iunie. Ziua Copiilor. Am fost la țară, departe de agitație și evenimente și ocazii nenumărate de accese de parenting.

De fapt, am și uitat că e 1 iunie. Sunt mereu multe de făcut și nu știm când vin și unde se duc zilele.

Azi, cineva a simțit nevoia să facă daruri. De 1 iunie. Copiilor de la școala privată unde merge fie-mea. Un gest aparent frumos, dar, în realitate, absolut oribil.

În pungă este un cățel de jucărie, cu baterie, folosit și cu urechile rupte. Mai este o sticlă cu apă minerală și un pachețel de biscuiți cu cremă. Și un maieu purtat, un pic deşirat într-o parte. Și o bluză, purtată și ea. Deci o jucărie stricată, o gustare și două hanțe vechi, de genul celor pe care eu le arunc sau le fac cârpe de praf. Și apoi le arunc.

Contextul?

La școala unde învață fie-mea sunt tot felul de copii. Sunt copii frumoși, mici, mari, fete, băieți, blonzi, șateni, bruneți. Sunt și copii cu diverse probleme de sănătate. Copii cu dizabilități. Copii cu deficit de atenție, ca fie-mea. Copii discriminați și greu de integrat în mizeria de sistem de stat din România. Copii pe care nici la particulare nu-i înscrii ușor. Copii diferiți. Și, alături de ei, din părinți cu inimă și minte, copii dintre cei pe care societatea nu-i discriminează. Da, copii „normali”.

Școala asta de-asta e „specială”. Pentru că nu discriminează în mod real.

Acești copii au părinți. Taxa lunară este de 1300 de lei, program cu after-school, fără transport. Părinții acestor copii plătesc, pentru că statul nu e în stare să asigure servicii corespunzătoare nici pentru copiii fără provocări deosebite, darămite pentru cei care au nevoie de adecvare.

Și totuși, acești copii au primit azi jucării stricate și cârpe uzate.

Pentru că o persoană miloasă, dar fără discernământ, a pus eticheta de „handicapați” și „săraci” și „ai nimănui” pe acești copii. Pentru că atât e în stare societatea să înțeleagă prin „dizabilitate”, „CES”, „nevoi speciale”. Copii care pot primi doar gunoiul celor „întregi”, „normali”, „mai norocoși decât ei, săracii„.

Reclame

Momentul acela… când toate mamele se uită la tine cu reproş în priviri

Aşa se întâmplă de fiecare dată când fii-mea are o criză de frustrare, care durează între un sfert şi o jumătate de oră, după caz. Şi urlă cu suspine, inconsolabil, iar eu nu am ce să-i fac. Iar mamele, bunicile, toate creaturile care cresc copii obişnuiţi şi ştiu ele că o criză de plâns e sigur răsfăţ şi incompetenţă maternă, se uită chiorâş la mine.

Bunicile se simt datoare să intervină cu „ce ruşine să plângi, fetiţă mare”, la fel de eficient ca o prelegere ştiinţifică în grădiniţă. Fii-mea nu ştie ce e ruşinea, pentru că e un concept complicat, n-am ajuns până acolo. De fapt, n-am ajuns la niciun concept abstract, de niciun fel.

Mamele tac. Dar e suficient să le văd mutrele pline de dojană şi simt că-mi vine să urlu. Acum vreun an mă oboseam să le spun despre ce e vorba, dar imediat se simţeau utile şi îmi înşiruiau o sumedenie de sfaturi, niciunul la care să nu mă fi gândit şi eu înainte. Toate testate, perfecte, panaceu… pentru copii obişnuiţi.

Am obosit. Serios.

Îmi vine să-mi scriu pe mine că „nu-i răsfăţată, are o tulburare de dezvoltare”. Sau că „nu-s idioată, sunt doar mama unui copil special şi privirile voastre dezaprobatoare nu mă ajută”. De fapt, mă deprimă. Mă irită. Mă simt naufragiată, cu copilul speriat lângă mine, într-un ocean de neînţelegere. Într-un ocean de oameni normali şi complet surzi şi orbi la tot ceea ce le depăşeşte orizontul lor mic şi normal. În derivă.

Care e diferenţa între o mamă fericită şi una deprimată?

Şi cred că nu e vorba numai de fericirea mamelor, ci şi de cea a copiilor. Depresia nu e o chestie care apare numai la adulţi, din păcate. Stresul afectează pe toată lumea, indiferent de vârstă, pentru că vine din presiune, din graba de a le face pe toate, din zorul care dă până şi ceasului sentimentul că nu are destul timp.

Aşadar, care e diferenţa între mama relaxată, cu zâmbet real pe buze, care chiar se bucură de copilul ei şi se minunează de fiecare nimic (atât de important) pe care copilul ei îl face şi mama cu tremur în voce, care îşi urmăreşte copilul ca un genist şi care aproape că plânge când plodul face o tâmpenie (atât de firească, doar e copil!)? Care e diferenţa între copilul vesel, care poate nu ştie încă literele la cinci ani şi cel care merge la înot, karate, pictură şi muzică în fiecare săptămână, de la trei ani?

Răspunsul e banal, dar n-ai să-l vezi în societatea noastră. Româncele nu-s pregătite pentru el, cel puţin în urban, unde presiunea e zdrobitoare. Româncele sunt obişnuite să-l facă pe dracul în patru. Româncele sunt dispuse să dispară ele însele ca persoane, pentru ca plozii lor să exceleze, cu cerculeţe vineţii la ochi şi priviri mature, la numai cinci ani.

Româncele… şi cred că şi americancele. La francezi sigur nu-i chiar aşa. La spanioli am auzit că la cinci ani încă-i plimbă în căruţ, dacă n-au chef să meargă. La britanici „e jale”, nu ştiu să-şi scrie numele când ajung la şcoală (care începe la cinci ani, parcă – oricum, mai devreme ca la noi) şi vorbesc în propoziţii extrem de simple. Ce uimire!

Adică sunt societăţi ca a noastră, în care copiii nu mai apucă să fie copii şi societăţi în care mamele sunt mai relaxate. La noi, trebuie făcuţi savanţi încă din faşă, le pun mămicile Mozart de când îi au în burtă şi până îngăimă primul „ma”. Şi, dacă nu vrei neapărat asta pentru copilul tău şi eşti într-o astfel de societate, te-ai ars. Nu poţi să laşi garda jos nicio secundă. Să ţii pasul, să ţii pasul, să ţii pasul – ceas! Fără pauze, fără linişte, fără odihnă.

Deci, care ziceam că e răspunsul?

Aşteptările.

Nimeni nu pregăteşte pe nimeni pentru aşteptări neîmplinite, pentru eşec, pentru accidente, pentru întâmplare. N-am auzit până acum nicio gravidă să nu vorbească despre ce tare şi mare o să fie copilul ei. Sunt unele care îi descriu la facultate, deşi ei sunt la stadiul de dezvoltare intrauterină când pot să crească normal sau s-o ia pe calea cea grea, cu spina bifida, de exemplu. Cele din parc îşi leagănă duioase landourile (copiii dorm, habar n-au) şi ciripesc între ele despre cât de avansat e bebele de patru luni, că a zâmbit deja sau ce tare e cel de şase, că stă în fund de la cinci, între perne. Şi eu ştiu, din câteva discuţii absolut sincere cu astfel de mămici, care până la urmă au lăsat garda jos şi s-au încumetat să-mi vorbească adevărul, că lucrurile nu stau nici pe departe chiar aşa. Că, de fapt, se simt supuse unor presiuni imense şi că se simt în inferioritate de fiecare dată când discută cu alte mămici despre performanţele copiilor. Pentru că „ele ştiu că infloresc adevărul, dar dacă celelalte chiar au copii care excelează?”

Aşteptările sunt atât de mari şi realitatea e atât de… realitate. Unii sunt buni, deştepţi, cuminţi, alţii nu sau mai puţin. În loc să fie ceva care să nu conteze aşa mult – în definitiv, contează să fim fericiţi, şi copiii şi noi, adulţii – chestia asta cu performanţa cu orice preţ ne ia tot aerul. Eu vreau să ies din cercul ăsta vicios, pentru că mă sufocă şi ştiu că noi nu avem cum să-i facem faţă, orice ar fi. Dar este societatea asta de judecători şi acuzatori capabilă nu să ne accepte, ci măcar să ne lase în pace?

La dracu cu aşteptările, dragii mei.

(mă credeţi că stau atât de prost cu timpul încât mi-a luat trei zile să termin postarea asta?)

Stereotipiile – până unde sunt utile, de unde încep s-o ia razna

Spunea bauhaus aici că „cine nu percepe perfect diferentele de gen, sau care nu intra in modelul acceptat de societate este fie un poponar descreierat, fie o tarfa lesbiana? […] Nu toti copii pot fi indoctrinati de memele societatii„, în ideea (cu care sunt perfect de acord) că nu poti convinge un copil ce fel de personalitate sa aiba.

Sigur că nu-l convingi, că natura e inerentă, dar îl ajuți și urgentezi depășirea landmark-ului (integrarea identității de gen).

Ideea e că umanitatea operează cu statistici, categorii, opoziții binare (fată/băiat, de exemplu). Omul înțelege conceptele prin compararea zonelor extreme, a opuselor – albul e înțeles prin opoziție cu negrul, întunericul prin opoziție cu lumina, ziua prin opoziție cu noaptea (astea sunt cele evidente), apoi se trece la concepte mai complexe, care poate nu sunt aparent opuse și care pot fi opuse față de concepte care nu sunt sinonime. De exemplu, conceptul de normalitate este opus celui de diferență, excepție în aceeași măsură în care este opus celui de bolnav, patologic. Dar diferit nu este sinonim cu patologic. de aici apar confuziile și deviațiile conceptuale.

Așa e construită mintea umană și e o tâmpenie să vrei să forțezi o operare diferită, pentru că nu va funcționa. Există excepții (autismul, de exemplu, e una dintre excepții – model de minte care funcționează diferit), care cer prin ele însele o abordare diferită, dar ele nu sunt norma (regula) și cer o adaptare și o deviere constructivă și creativă de la modelul de bază. Asta înseamnă că datoria părintelui este să seteze terenul pentru dezvoltarea copilului propriu, având în vedere normalitatea as in norma, adică regula, nu excepția (nu as in normal vs. patologic, asta e cu totul altă mâncare de pește și din confuzia asta ies discriminările, respingerea și alte efecte adverse ale stereotipizării).

Prin urmare, datoria unui părinte este să pornească cu set-up-ul potrivit genului anatomic (camera roz pentru fetițe, bleu pentru băieței, de exemplu), însă tot datoria părintelui este ca, de îndată ce sesizează și certifică (cu ajutorul unui specialist!) că în copil există o diferență între genul anatomic și cel psihologic, să lase și să încurajeze copilul să-și integreze propria natură și să nu îl împiedice în niciun fel (tocmai ca să favorizeze o dezvoltare armonioasă).

Nu faceți confuzia între normal vs. diferit și normal vs. patologic!

E o graniță pe care adesea oamenii nu o sesizează, în parte și din cauza celor care, în mod voit, preferă confuzia și transformă sexul / genul în determinante pentru un comportament sau altul, pentru un rol sau altul (vezi roluri de gen!) și așa mai departe (cele mai vinovate de chestia asta, cu care se luptă lumea civilizată, sunt religiile). Ideea e însă că, oricât am vrea să fim politically corect și oricât nu ne-ar plăcea treaba asta, femeia și numai femeia este cea care are ciclu și naște, iar bărbatul și numai bărbatul are erecție și spermatozoizi, de exemplu.

Nu poți văduvi specia de specificitățile de gen (care generează stereotipii, ca să faciliteze înțelegerea conceptelor și operarea cu respectivele concepte), dar poți accepta fără fasoane abaterile de la normă.

Asta înseamnă o atitudine corectă, nu aiurelile politically correct duse la un extrem atât ridicol, cât și periculos. Ceva foarte ușor de înțeles și detaliat pe tema extremei în care riscăm să intrăm cu tendința de a elimina stereotipiile a scris LazyPawn, și recomand să citiți. Se leagă foarte bine de subiectul de față – până unde mergem cu neutralitatea și până unde respingem stereotipiile, ca să păstrăm un echilibu sănătos și să nu alunecăm în extreme?

Glam bling crap

Când am de lucru, mai las uneori TV-ul pornit pe vreun post de muzică. Să-mi țină companie. Cântă, acolo, ceva și pot să-mi văd de treburile plicticoase sau de rutină fără să mă mai plictisesc atât de tare. Uneori mai las lucrul și fac câte o scurtă pauză. Și mă mai uit la câte un clip.

Și am observat următoarea chestie. Nu prea contează cât de căcăcioasă e melodia sau cât de dogită e vocea divei, ci cantitatea de pudră HD cu care e dată, lungimea artificială a genelor perfect întoarse, sclipiciul de pe pleoape, coafurile cât mai speciale, ca și ținutele, precum și unduirile, mai mult sau mai puțin vulgare (după concepția despre „sexy” a fiecăruia).

Pe urmă, îmi amintesc de diverse poze cu vedete surprinse fără machiaj și ce diferență enormă este între ridurile și cearcănele cinstite, de om viu, care are o viață cu bune și cu rele, și perfecțiunea de plastic pictat care apare prin reviste, la TV… Ciudat (sau nu) este că vedetele fără tencuială îmi devin brusc simpatice. Poate pentru că realizez că, totuși, suntem din aceeași specie.  Sunt și ele făpturi animate și nu păpuși de porțelan menite să tâmpească adolescentele până la anorexie și să păcălească muierile în floarea vârstei că pot să își astupe zilnic, fără consecințe, porii cu linguri de machiaj.

Și pe urmă mă gândesc că epoca avatarilor din plastic nu e departe.

Și mă minunez ce spaime teribile de respingere are specia asta a noastră, atât de socială, încât pune atâta preț pe aparențe. Sau, mă rog, „imagine„. Care a devenit atât de artificială.

Mă întreb… numai defectele – așa, ocultate – mai sunt autentice?