Insomnia

Ei, da, simplu de zis „am insomnie„. Nu-i așa, domnule, vorba lui Băsescu cel nesuferit (sper să aibă insomnie sau măcar să tragă un sughiț serios vreme de măcar o oră), iarna nu-i ca vara și insomnia involuntară nu-i totuna cu aia voluntară.

Insomnia involuntară e tare nenorocită (din asta sper să aibă Băse) și e chinuitoare toată noaptea, când vrei să dormi și nu poți. Te sucești de pe o parte pe cealaltă și un ochi cu experiență ar vedea imediat că n-ai pus geană pe geană – cearșafurile sunt făcute ghem sub tine sau atârnă pe jos, plapuma e întoarsă invers și tu arăți ca Sarsailă după o confruntare one on one cu Maica Precista (asta vine de la faptul că am ascultat ceva Creangă adineauri).  Treaba e că nu ai chef să nu dormi, dar nu dormi. Încerci de toate. Îți imaginezi că sar oile peste gard și odată apare Becali și-ți sare somnul. Numeri în gând și pierzi șirul și, în loc să adormi, o iei de la capăt. Te ridici din pat și bântui prin casă, te uiți în oglindă la lumina felinarului de peste drum, te sperii, bei apă, te întorci în pat. Te prind zorile cu ochii uscați și deschiși. Groaznic. Pentru că fix atunci te-ar lua somnul, dar ai treabă.

Eu am insomnie din aia voluntară. Nu ai treabă noaptea, că nu te culci. Asta e oribilă dimineața, când trebuie să te scoli la ore mici și să pleci naiba știe pe unde. Că trebuie, nu că vrei, Doamne ferește, normal că nu vrei, nimeni nu vrea să facă ochi la șapte. Nici găina. Treaba cu sculatul și culcatul odată cu găinile e mitologie. Cred.

Cert e că stai noaptea pentru că altfel nu ai timp cu tine. Adică toată ziua faci și dregi ca să fie toți mulțumiți și să te lase în pace, după care îți dai seama că e doișpe noaptea și tu nici n-ai respirat pentru tine, dar să te mai și ocupi de sănătatea minții. Fără de care ar trebui să se ocupe alții de tine, deci mai bine nu. Așa că stai. Și stai. Și faci nimic, așa, de plăcere. Dacă ai face ceva, ar fi iar ceva făcut ca să faci treabă, deci nu faci, freci menta, timpul, orele trec și te trezești că e trei noaptea, iar a doua zi trebuie să te rostogolești din pat la șapte. Și faci un calcul și-ți dă că mai ai patru ore.

La ce bun să te mai culci?

Reclame

Bună dimineața

Mă antrenez serios pentru Revelion.

Ieri m-am dat jos din pat pe la unu şi ceva. Azi am avut o încercare eşuată de trezit la doişpe, dar am cedat tentaţiei şi am ajuns iar în pat după doar câteva minute şi am rămas acolo până pe la patru. Până şi pe blog postez numai de pe telefon în ultimele zile, pentru că altfel ar trebui să mă duc la birou, să deschid laptopul şi să stau pe scaun, în loc să măsor salteaua sau canapeaua. Cititul îmi place, se poate face din poziţia culcat, plus că, la nevoie, se poate pune cartea deoparte şi capul în pernă.

Mâine plănuiesc să fac ochi pe la şase seara, iar poimâine pe la opt. În felul ăsta, sunt sigură că am să stau trează-buhă de pe 31 până pe 1.

Pe urmă va trebui să inversez procesul, pentru că încep iar şcoala şi munca, iar asta mă întristează, aşa că mai bine nu mă mai gândesc.

Adică… Am să mă gândesc la asta la anul. Până atunci, bună dimineaţa!

Lupta cu somnul

Cui nu-i place să doarmă? N-am auzit pe nimeni să se plângă că-i prea odihnit, că doarme prea bine şi prea adânc sau că i s-a tulburat ziua de atâta somn.

Chestia e că nimeni nu vrea să se culce seara devreme, dar toată lumea vrea să se trezească târziu.

Seara abia începe distracţia, treburile zilei abia sunt terminate când, inoportun şi enervant, vine somnul. Sau ora de somn. E un moment cât se poate de nepotrivit. Cum să vrei să te bagi în pat, când în sfârşit poţi să nu faci nimic? La ora aia nu sună telefonul, nu te întreabă nimeni de ce nu e gata nu ştiu ce şi nici nu e nimic urgent. Deci, te simţi liber şi ai impresia că, în sfârşit, dispui de timpul tău, fie şi pentru că să-l pierzi făcând, pur şi simplu… nimic. Aşa că împingi cât mai departe momentul culcării. Amâni spălatul ritualic al dinţilor şi demachiatul şi chiar şi apropierea dormitorului trebuie evitată. Totul, ca să ai impresia că trăieşti mai mult. Că ai nişte timp în plus pentru tine. Timp în care nu „trebuie” să faci nimic.

Normal că dimineaţa e un calvar. Cum să faci ochi şi să sari de sub plapumă vesel, când ai doar cinci ore de somn? Cum să vrei să te dai jos din pat, când tot ce urmează e o suită copleşitoare de „trebuie”? De ce ai vrea să părăseşti un loc cald şi moale, în care simţi cum ţi se întind oasele şi cum ţi se reface spinarea, doar ca să arunci de pe tine ţoalele de somn, comode, şi să te tragi în haine de zi, care eventual te şi strâng, şi să ieşi din casă? Nu e deloc o plăcere. Ce mai încoace şi-n colo, trezitul de dimineaţă este abuziv.

Aşa că eu protestez împotriva trezitului de dimineaţă în fiecare weekend şi în fiecare vacanţă, dormind până nu mai pot. Până când, pur şi simplu, mi se acreşte de stat în pat. Până la prânz şi dincolo de el, spre cină.

Apoi stau trează noaptea, ca huhurezul.